Miercurea trecută, de dimineață, am plecat cu puiul de om la spital. Am ales un spital la care mai fuseserăm de două ori în trecut, la urgențe, și totul a decurs bine. De data aceasta la fel, treaba a mers repede, oamenii ne-au explicat în permanență ce și cum, chiar nu am ce să le reproșez. După teste peste teste, aud ca prin vis: trebuie internată, tratament, perfuzie.
Când am ajuns în salon, treaba s-a schimbat. Încep prin a spune că am avut noroc și de personal medical empatic, implicat, și oamenii și-au făcut bine treaba. Mă rog, o parte din ei. Le sunt recunoscătoare și le mulțumesc pentru că au fost cu noi… oameni. Acum voi povesti, pe scurt, sper, experiențele deloc plăcute. Vor fi secvențe, pentru că oricum numai în secvențe îmi amintesc cele 6 zile.
24 de ore a avut perfuzie. Din 12 în 12 ore, la ora 12, antibiotic. Prima branulă a rezistat cam 24 de ore, am văzut că i se umfla mânuța, i-au scos-o. Când i-au pus-o pe a doua m-au dat la o parte, dar am stat totuși acolo, în cameră. Plângea, țipa, iar eu aveam impresia că e un coșmar. Plângeam și eu și la un moment dat am simțit că nu mai am aer. După câteva minute s-a terminat, am luat-o în brațe și ne-am întors în salon.
După o zi și un pic, branula trebuia înlocuită. Iar. Era 12 noaptea, copilul fusese trezit pentru antibiotic. Iar mergem la asistente, de data asta erau pe tură două acrituri, cele pe care le-am prins de cele mai multe ori și ziua și noaptea, și despre care voi mai scrie imediat și altele. Copilul era speriat, normal, o mai și durea, pentru că au tot înțepat-o în mâini și, cum nu mai aveau unde să-i pună branula în mânuțele bandajate, i-au pus-o în picior. Și, cum țipa ea așa, de ți se făcea sufletul bucăți, se trezește una dintre asistente să urle la ea, ca să nu mai țipe. Voiam să țip și eu, poate trebuia să o fac, poate o îmblânzeam pe femeia care credea că e o idee bună să țipe la un copil de 3 ani, speriat, îndurerat, luat din somn pentru astfel de proceduri. Am tăcut. Nu mai aveam putere. Nu voiam decât să se termine totul. Dar nu s-a terminat așa repede. Și-au lăsat doamnele la capul copilului leucoplastul că deh, ce se putea întâmpla? Cum puiul de om s-a tot zbătut pe acolo, i s-a prins părul în leucoplast. Așa că, pe lângă țipetele asistentei și teamă și durere, s-a mai ales și cu niște fire de păr jumulite.
Fiindcă era deja la a treia branulă, întrebam pe oricine intra în salon dacă are voie să meargă cu branula în picior. De fiecare dată mi se spunea că da, nu e problemă. În zilele următoare branula a fost OK, până în ultima zi de tratament, când la prânz am văzut că i se cam umflase piciorul puiului de om. Chem asistenta care îi făcuse tratamentul, iar ea mi-a spus din ușă că e bine, n-are nimic, ține ea piciorul nu știu cum. La 12 noaptea, când vine una dintre acriturile menționate anterior, urlă din nou la copilul care plângea, o întreabă: „Da’ ce făceai, dragă, dacă îți băgam antibioticul direct cu acul în venă? Mă, copile, mă, potolește-te!”. Se aștepta ca un copil de 3 ani să înțeleagă asta? În fine, mă abțin și de data asta, gândindu-mă că e ultima zi, îi spun copilului, ca de obicei, că o să treacă, o să fie bine, că știu că e neplăcut, dar e necesar, că îmi pare rău că trece prin asta, că în curând ajungem acasă și se termină coșmarul ăsta. În fine… Piciorul copilului s-a umflat „duamna” i-a scos branula, s-a rățoit la mine că am lăsat-o să meargă și că d-aia i s-a spart vena. I-am zis că am întrebat dacă poate merge și mi s-a spus că da, se poate. Plus că, să fim serioși, cum țineam eu aproape 4 zile un copil în pat? Cum? Pleacă nervoasă din salon, nervoasă pe copilul care a îndrăznit să meargă timp de 4 zile, pe mine că am lăsat-o, pe ăia care mi-au dat voie să-i dau voie să meargă. Apoi, liniște. Nimeni nu-mi spune nimic. I se mai pune alta branulă sau nu? Ce trebuie să fac dacă copilului i s-a umflat piciorul? Le durea fix la uniformă, ca să nu zic în cur. O văd pe una dintre acrituri pe hol, îi fac semn cu mâna, să mă vadă, ca să nu mai sun la ele să deranjez la 12 naoptea. Mă vede. Profită de ocazie ca să mă ironizeze, apoi îmi spune că normal că i se va pune altă branulă, intervine acritura numărul 2, care o lămurește că ba nu, nu mai e cazul, acritura ironizatoare îmi explică la rându-i că nu, nu mai e cazul, moment în care simt că-mi explodează capul și-i explic că evident la asta m-am gândit și eu, tocmai de aceea întrebam. Apoi, acritura numărul doi, cea care i-a scos branula copilului și m-a certat pentru că a mers cea mică, mi-a spus că-i pare rău că nu am pbservat mai devreme că nu e în regulă piciorul copilului. Mă mir și acum că nu am început să zbier de draci pe holul ăla, la 12 noaptea. I-am explicat, calm, că ba da, i-am și anunțat colega incompetentă din tura de la prânz, dar ea a zis că e bine, n-are nimic copilul. Ce puteam eu să mai fac? Să-i scot singură branula? Chiar am crezut că e bine, din moment ce am întrebat pe cineva care se priceapea, sau mă rog, trebuia să se priceapă mai bine ca mine. Am crezut că sunt eu panicată, că lipsa somnului își spune cuvântul.
În fine… Cea mică era deja speriată, nu puteam pleca de lângă ea, așa că pe la 1 fără un pic, noaptea, l-am rugat pe soț să sune la Alopedi ca să întrebe ce e de făcut, dacă e sau nu e gravă treaba asta de la picior, fiindcă la spital ori eram luată la mișto, ori certată pentru ceva ce era din vina lor, dar întotdeauna era ori vina copilului, ori a părintelui, niciodată a lor. Și nu mi s-a spus ce am de făcut în situația aia. Persoana care i-a răspuns soțului nu înțelegea de ce eu, fiind în spital, am ajuns să cer ajutor astfel. Păi d-aia, că așa e pe aici… M-a ajutat mult apelul ăla, i-a oferit informații care m-au liniștit și știam ce e de făcut și la ce să mă aștept. Între timp au binevoit să-mi spună să-i pun comprese, mi-au și adus niște chestii care să mă ajute.
Puiul de om încă are dureri, nu o pot încălța decât cu papuci de casă pentru a ieși un pic afară, la aer. E umflat un pic piciorul acolo.
În ziua externării, de fiecare dată când intra cineva în salon, chiar dacă era vorba de doamna care ne aducea mâncare, de cea de la curățenie, se ascundea sub pat și țipa până plecau.
Și, să nu uit de doctoriță. Vine a doua zi la noi în salon. I-am spus că are o erupție pe burtică. Mi-era teamă de vreo complicație a bolii.
– E grav? o întreb.
– Ce înseamnă grav? răspunde ea.
Trebuia să iau telefonul, să intru în DEX online și să-i citesc definiția cuvântului.
Îmi explică sictirită, în termeni medicali, despre ce este vorba. Cu erupția mi-a zis că nu se știe ce e, dar a știut ce tratament să-i ofere și în două zile i-a trecut.
La externare am vorbit cu medicul rezident. I-am spus că vreau să fac niște reclamații, având în vedere că una dintre asistente, deși i-am zis că are copilul piciorul umflat, nu s-a deranjat să vadă despre ce e vorba. Plus comportamentul de căcat al celor două asistente, țipetele, ironiile. Mi-a spus că nu știe cum să fac reclamația, iar faptul că eu am continuat să vorbesc despre subiect a iritat-o atât de tare încât la un moment dat mi-a zis „Da, da, bine” și a plecat, lăsându-mă, practic, cu ochii în soare.
L-am sunat pe managerul spitalului. Mi-a spus că am dreptul să povestesc ce s-a întâmplat, că să depun reclamația la secretariat. Mi-am dat seama cât de interesat părea de subiect și că nimic nu se va face în privința asta. Nu s-a deranjat să mă întrebe ce s-a întâmplat. Sun la secretariat, mi s-a spus să trimit acolo, pe e-mail povestea. Am simțit aceeași durere în cur.
Sunt scârbită. Sunt revoltată. Sunt neputincioasă. Nici măcar nu m-au ascultat. Măcar atât, să mă asculte și pe mine cineva.
Da, nu tot personalul a fost așa, am avut noroc și de oameni empatici, buni, calzi.
Da, știu că nu ne puteau trata ca pe niște fețe regale, și nici nu am avut pretenția asta.
Da, știu că în situații de genul ăsta nu avem altă soluție decât să ținem copiii pentru a li se administra tratamentul, pentru a li se pune perfuzia etc.
Dar știu și că suntem oameni și merităm să fim tratați ca atare. Merităm empatie. Merităm să nu se țipe la copiii noști și să nu fim luați peste picior. Merităm să se uite cineva la copil când spunem că nu e bine. Merităm să ni se spună cum ne putem ajuta copilul în condițiile în care din vina lor suferea, din vina lor acum nu mai poate purta alte încălțări în afară de papucii de casă. Merităm să ne asculte și pe noi cineva.
Cea mică este încă speriată. Încă se mai trezește țipând. Nici eu nu sunt bine. Oboseala ca oboseala, că în primele 36 de ore nu am reușit să ațipesc mai mult de 60 de minute adunate. Dar furia, frustrarea, durerea din sufletul meu, astea mă râcâie cel mai tare.
Aș vrea să cred că am avut noi ghinion, dar nu pot să mă mint, chiar nu pot.
Sursa foto: Unsplash (Vitolda Klein)
