Cu mult înainte să vii tu pe lume,
mi-am pierdut aripile.
Erau doar cicatrici în locul lor
și simțeam cum locurile încă dor.
Nu mai știam cum să visez, cum să fiu eu,
cu pumnii strânși și unghiile-n carne mă vedeai mereu,
cu lacrimi uscate pe gene, adunate-n suflet,
udandu-mi fiecare zâmbet.
Apoi ai venit tu, copil bun,
și-am început să mă adun,
m-am recompus din bucăți mici, călcate în picioare
de cei ce ar fi trebuit să-mi fie alinare,
și zi de zi de sub cicatricile de pe spate
creșteau din nou aripile ce mi-au fost smulse
din vremea-n care ar fi trebuit protejate.
Și-am început să mă joc, să mă bucur, să zâmbesc,
am început să visez și copilul din mine, speriat și trist, să-l iubesc,
am început să înțeleg, să mă iert, să-mbrățișez fetița
căreia cândva îi era frică pentru că și-a murdărit rochița,
care n-a avut aripi cu care să zboare
fără teamă prin lumea asta mare,
fetia care adormea plângând
și-avea mereu același gând:
nu era suficientă, nu merita nimic,
dar asta s-a schimbat, copilul meu mic,
când tu mi-ai apărut în pântec și-n viață
mi-ai redat aripile, m-ai văzut frumoasă,
mă iubești și m-ai învățat să mă iubesc și eu,
să-mbrățișez copilul care plângea, chircit, în sufletul meu.
Sursa foto: Pixabay
