Deseori vedem numai partea goala a paharului. Ne lipseste un lucru sau altul, cineva ne vorbeste urat si gata, ziua noastra e distrusa, se intampla un lucru imprevizibil si avem senzatia ca lumea se prabuseste in jurul nostru.
Suntem tineri si ne simtim nemuritori. Lasam pe maine ce putem face acum. Din lene, oboseala, plictiseala sau alte motive. Seci, superficiale.
O zi altfel care mi-a deschis ochii
Ieri mi-am dat seama cat de ireversibile sunt multe. Cat de scurt este timpul, mai ales daca nu-l folosim cu intelepciune.
Am fost in vizita la matusi si unchi si verisori. Ne-am vazut cu totii cum rar se intampla. M-a lovit din nou in moalele capului ceva: bunica mea, mama mamei, nu mai este. Nu o sa o mai vad niciodata in acea curte, in acea casa, in bucataria in care pregatea o mancare delicioasa, de care ne vom aminti mereu. Mi-o amintesc razand colorat, stand langa soba sau pe pat, intrebandu-ma ce mai fac. Imi aduc aminte degetele ei, batrane, taind mancarea sau punand in farfurie ceea ce pregatea pentru noi. O vad si acum, clar, de parca n-au trecut aproape doi ani de cand nu mai este.
Imi aduc aminte cum isi ruja buzele si isi aranja parul, ca sa o vedem frumoasa. Si era.
Mereu cand sunt acolo ma apasa greutatea asta a lucrurilor ireversibile. Un om, care era mereu acolo, nu mai e. Si nu va mai fi niciodata. Niciodata nu o sa o mai aud razand, niciodata nu o sa ma mai intrebe “Si tu ce mai faci, Mihaela?” Niciodata. Si greu apasa “niciodata” asta.
Unchiul Gigel, de acolo, fiul ei vitreg, m-a emotionat teribil. Imi aduc aminte vag cum era cand era sanatos. Acum zilele ii trec toate la fel, stand in pat, la televizor. Se misca putin, iese afara rar. Boala ii ia treptat cate ceva. E greu, dureros, trist sa il vezi asa. Prizonier intr-un corp care nu-l mai asculta, nu mai poate. Vorbeste greu si putin.
Voia sa o vada pe Maria, dar era obosita, asa ca la el n-am mai mers. Atat de dezamagit era, incat inainte de a pleca de la casa bunicii, de la matusa si verisorii de acolo, am trecut si pe la unchiul Gigel.
S-a bucurat tare cand mi-a vazut puiul. Mic, inocent. I-au dat lacrimile. Si m-a emotionat tare. Incerca sa ii vorbeasca, sa ii spuna “pa”. Ii era draga si isi dorea sa fie altfel, sa ii poata vorbi, sa o tina in brate, poate.
O zi ca asta m-a intristat dar cumva m-a trezit un pic. Mi-a amintit ca sunt fericita si ca am totul atata vreme cat am o familie la care nu indrazneam sa visez. M-a tras de maneca ziua asta si m-a atentionat ca azi, acum este ceea ce avem sigur.
Acum e momentul sa dau telefonul ala, sa incerc, mai ales lucrul ala pe care mi-l doresc enorm dar ma si sperie. Acum e cel mai bun moment pentru a iubi, a trai, a incerca, a indrazni, a fi.
Sursa foto: Pexels
