A fost odată o fetiță,
care uneori alerga fericită și desculță pe uliță,
și-atunci se simțea liberă, era fericită,
n-avea nevoie de prea multe ca să fie mulțumită.
Tic, tac, i-a trecut timpul prin vene,
pe frunte i-a lăsat riduri fine,
a făcut-o om mare cât ai bate din gene,
i-a luat bucuriile simple și-a privit cum pe suflet durerea i se-așterne.
A plâns singură, în genunchi, neștiută de nimeni,
apoi s-a ridicat, a prins puteri,
și-a scuturat genunchii de durere
și și-a continuat drumul în viață fără să știe
ce o mai așteaptă dincolo de azi sau mâine,
dar cu toată durerea ce a rupt-o-n bucăți,
durerea care i-a făcut sufletul ghem zile și nopți,
și încă i se citea în privire,
chiar dacă încerca să se ascundă de tine,
a ridicat fruntea și și-a făcut curaj din durere
și a-nceput din nou în fericire a crede.
Fetița care cândva alerga pe uliță
cu părul împletit și desculță,
în timp a devenit mamă, a făcut o minune
și-așa a înțeles că-n viață e și bine,
că familia poate fi și altfel decât știa ea,
iar copilăria nu trebuie să doară, cum uneori a durut-o pe ea,
când nu alerga desculță pe uliță, uneori cu lacrimile înnodate sub bărbie,
când nu știa că un copil are nevoie de o liniștită copilărie.
Sursa foto: Pexels (Anastasiya Gepp)
