In copilarie, acasa era locul in care erau mama, tata si fratele meu. Acasa ma simteam si imediat ce intram in curtea in care am facut primii pasi, aceeasi care purta parfum de struguri si fan in fiecare an. Curtea in care mi-am julit genunchii, alergam libera, ma jucam. Si gradina ce paarea de aur in fiecare toamna, cand se culegea porumbul. Casa in care ma simteam in siguranta langa oamenii pe care ii stiam. In aceeasi casa, iarna de iarna, miroasea a caldura data de sobele in care pocneau lemnele, iar pe geamuri intra mirosul de frig, ceata, zapada, iarna, sau pomi infloriti primavara. Asa arata si mirosea primul meu acasa.
Acasa poate fi si un sentiment, acasa pot fi oamenii dragi
Am plecat apoi la camin. Fetele numeau “acasa” locul ala. Eu nu puteam. Uneori simteam ca ma strang peretii, alteori aveam senzatia ca dorul de casa ma sufoca. Mi-era dor de casa de la tara, de camera mea, de posibilitatea de a iesi cand voiam si unde voiam, mi-era dor de padurea din spatele gradinii, de fosnetul frunzelor copacilor din padurea copilariei. Dar imi placea sa stau cu fetele, sa ne distram, sa povestim, sa citesc. Acum, ca ma gandesc ma bine, si caminul mi-a fost casa. Un alt fel de acasa care nu mi-a displacut in fiecare zi.
Mai tarziu, am decis sa plec de acasa. Acel acasa, primul. Nu-mi mai oferea ceea ce aveam nevoie: libertate, posibilitatea de a gasi un job, posibilitatea de a avea o viata sociala, de a evolua si altele. Am gasit un apartament in care am stat cu chirie aproape doi ani. In secunda in care am intrat acolo, m-am simtit acasa. Si asa a fost. A fost acel acasa de care imi era dor si pe care nu-l mai gaseam niciunde. Imi oferea libertate, protectie, posibilitati noi si nelimitate. Sigur, erau multe nopti in care adormeam in cea mai crunta singuratate, cu laptopul pe patul imens si cu serialul Friends pe fundal. Ca sa nu ma mai simt singura. Munceam mult. Acolo, acasa, eram seara, in rest la job sau joburi, pentru ca a fost o scurta perioada in care m-am impartit intre trei locuri de munca.
Am evoluat acolo, profesional si nu numai. M-am maturizat, am luat decizii, am facut greseli, am plans in perna, m-am descoperit altfel, alta, eu.
Am plecat si de acolo. Era momentul sa inchei si acel capitol, dar apartamentul ala, chiar daca il mai imparteam cu altcineva, caci nu imi permiteam sa platesc singura chiria, o sa ramana mereu o amintire frumoasa, un acasa de care inca mi-e dor.
Din peregrinarile astea am inteles ca acasa poate fi un loc, dar nu neaparat. Acasa poate fi un sentiment, o emotie. Acasa te poti simti langa oamenii dragi.
Acum, acasa ma simt langa copilul meu. Acasa e zambetul ei, acasa e rasul colorat al copilului, acasa sunt manutele ei si piciorusele care n-au stare. Acasa ma simt cand ma uit in ochii ei albastri, cand o tin in brate, cand imi spune “mama”, cand adoarme langa mine. Acasa ma simt in bratele lui, cand adorm langa el sau cu capul pe pieptul lui, cand ii aud vocea si bataile inimii camd imi odihnesc capul la pieptul sau. Acasa ma simt cand iubesc, ma bucur, traiesc. Acasa sunt langa ei. Acasa e familia mea.
Sursa foto: Pexels
