D'ale mamei

Acum mai am un nume: mama

mama

A fost odată o fetiță,
se urca-n copaci, nu purta rochiță,
întindea mâna și credea c-așa
o să culeagă cu mâna o stea.

Cu tălpile goale mergea pe uliță vara,
cu inima deschisă asculta greierii cântând seara,
cu ochii de migdale își privea lumea
și cu gândul la jocuri adormea.

Nu avea nimeni timp să-i citească înainte de culcare,
nu avea nimeni timp să-i lase pe frunte o sărutare,
nici nu știa cât dor îi e să fie-mbrățișată,
credea că așa se crește o fată.

Și copilăria i-a trecut în zbor,
pe aripi de fluture sau poate plutind pe un nor,
și-a luat cu ea anii cu bucurii simple,
când credea că viața e ca în basme.

Fetița a crescut și și-a făcut o lume a ei,
plină de cuvinte, de cărți, de idei,
și-n lumea asta a cărților a-nvățat să trăiască,
să se bucure, să plângă, în mii de locuri să călătorească.

Și peste ani fetița a devenit femeie,
într-o lume gri, fără curcubeie,
cu aripile frânte de prea mult timp
cu o copilărie uitată într-o vară pe câmp.

Apoi femeia a devenit mamă
și-a început din nou să creadă,
și-a început să citească povești de noapte bună
și pupici pe o frunte mică să pună.

A văzut din nou curcubeie
și-a început să-ntindă mâna spre stele,
s-a uitat pe spate și a văzut că din cioturi
îi ies iar, timide, două aripi.

Acum nu mai sunt fetița din poveste,
acum știu că un copil și altfel se crește,
acum mai am un nume pe-această lume:
”mama”, așa mă cheamă o voce caldă și simt că e liniște-n mine.

Sursa foto: Unsplash (Liv Bruce)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *