M-au citit ca pe-o poezie
pe care n-au inteles-o,
asa ca au inchis cartea
si au aruncat-o.
Nu mi-au dat nicio sansa,
mai erau cuvinte de citit,
lucruri de inteles,
dar nu au mai avut rabdare,
nu am fost cum s-au asteptat ei,
asa ca m-au aruncat undeva, departe.
Mai dadeau de mine din cand in cand
si atunci ma aruncau mai tare, mai departe,
poate pentru ca le aminteam de o vreme cand
si ei au fost o astfel de poezie, dintr-o astfel de carte.
Apoi parca m-am transformat in fluture,
mi-am intins aripile, timid
si-am incercat sa zbor.
M-au privit si parca nu le venea sa creada
ca m-am ridicat din pamant.
Mi-a trecut vantul prin aripi,
m-a lovit puternic de ramuri,
mi-a lasat cicatrici,
m-a pus iar la pamant si m-am intrebat:
“Mai ai putere sa te ridici?”.
Si-am devenit mama,
si-atunci am gasit puteri,
m-am agatat bine de ele,
mi le-am tatuat pe suflet, pe piele,
am invatat sa zambesc mai mult,
am inceput sa iubesc
cum nu credeam ca poate iubi un suflet pierdut
din lipsa de iubire, de respect, de sens.
Am devenit mama
si mi-au crescut aripi din nou
si-am inceput sa scriu poezie
din atata iubire
pentru copilul meu.
Sursa foto: Pexels (Laura Garcia)
