Dupa ora 20 se facea liniste. Vizitatorii plecau acasa, iar mamicile ramaneau singure cu puii lor. Fiecare se descurca asa cum putea. Sigur ca erau asistentele care veneau in fiecare salon pentru a verifica mamele si copiii. Insa nu le puteau acorda multa atentie celor doi. Era de inteles ca fizic le-ar fi fost imposibil. Insa asta nu le justifica acel comportament de neinteles fata de oamenii care aveau nevoie de ele. De ce erau acolo, de fapt? Si acum, dupa aproape sase luni, mi-e greu sa vorbesc despre momentele prin care am trecut. Ma incearca aceeasi neputinta, a ramas acelasi gust amar ce nu pare sa dispara. Nu fizic a durut, ci emotional.
Trecusera vreo 30 de ore de la cezariana. Eram in salon cu cea mica. Vine asistenta, spala copilul, schimbam cateva vorbe:
-Am atatea de facut in seara asta, nu stiu cum o sa fac fata, imi spune.
-Cred, ii raspund, si imi propun sa nu o deranjez pe saraca femeie prea mult in noaptea aia. Avea atatea pe cap!
Era greu sa pun geana pe geana. Durerile inca erau puternice, aveam nevoie de minute bune ca sa ma ridic din pat si tot cam de atatea pentru a ma aseza. Daca plangea cea mica, trebuia sa ajung cat mai repede la ea. Butoanele prin care chemai asistentele nu functionau, desigur, asa ca ce sa fac? Am preferat sa stau in picioare pe langa ea sau, cand dormea, sa ma plimb pe holurile pustii. Miscarea ma ajuta sa ma recuprez mai repede si ma tinea treaza. Si asa, plimbandu-ma, am observat cat de ocupata era doamna asistenta care avusese grija sa ma critice indirect pentru ca nu am nascut pe cale naturala. M-a facut sa ma simt o mama incapabila, asa incat am simtit nevoia sa ma justific, sa ii spun ce probleme am avut si, pe langa ele, copilul avea cordonul ombilical de doua ori in jurul gatului. Era riscant sa mai asteptam si riscant sa nasc natural. Nu imposibil, dar riscant, totusi. “Si al meu a avut cordonul infasurat in jurul gatului si am nascut pe cale naturala!”, imi spune. “Cum sa-i las sa-mi taie burta?”, completeaza. Cand n-ai alta optiune…
Cum spuneam, am vazut cat de ocupata era, de fapt, doamna. Dupa ce si-a incheiat vizitele prin saloane, s-a alaturat colegelor plasmuite din acelasi aluat, si au inceput povestile. Ca na, ce sa faca? Pe bune acum? Doar nu isi ocupau timpul cu pacientele! Cand i s-a facut foame bebeluslui, am avut nevoie de ajutor pentru a o alapta. Nu stiam inca prea bine cum sa o tin la piept ca sa manance, era greu sa o ridic din cauza durerilor, aveam si unele probleme din cauza carora mi-era imposbil sa o alpatez fara a fi asistata. Plus ca branula mi-a fost pusa in mana astfel incat de fiecare data cand luam copilul imi brate ma loveam si sangeram.
Fiindca ii era greu asistentei sa ma ajute cu alaptatul, a decis sa ii dea copilului lapte praf. Mai usor, mai simplu, mai putin timp de pierdut. “Eh, e ocupata femeia”, mi-am zis. Am incercat sa o inteleg. O rog sa faca laptele praf si sa ma ajute sa i-l dau, spunandu-i ca e primul copil, cerandu-mi scuze indirect pentru ca nu pot inca sa ma descurc fara un pic de ajutor.
Pregateste laptele, ia biberonul si pleaca inaintea mea in salon. Eu nu mergema repede, asa ca am ramas in urma ei. Ajung in salon, biberonul in patutul copilului, asistenta nicaieri. Ma trec toate transpiratiile, dar incerc singura sa ii dau sa manance. Teoretic, stiam cum se face. Practic, a fost greu. S-a inecat copilul, m-am speriat si am fost din nou dupa asistenta extrem de ocupata. Eram ca o stafie in camasa de noapte cand ma plimbam pe hol, cautand-o pe femeie. Am gasit-o cu celelalte colege, la povesti. Vizibil deranjata ca i-am intrerupt discutia, a venit, totusi, sa ma ajute.
-Ai noroc sa nu te las sa ii dai lapte cu lingurita, mi-a spus.
Am ramas fara cuvinte. Ma simteam vinovata pentru ca dupa o zi si jumatate aproape de la nastere, eu nu stiam cum sa am grija de copilul meu.
-Cum sa nu stii? eram intrebata.
-E primul copil, nu am avut de-a face pana acum cu bebelusi atat de mici! Ma documentasem inainte, insa in momentul in care trebuia sa pun in practica ceea ce invatasem, nu prea mai stiam nimic. Mi-era teama. Ma simteam din nou incapabila.
In sila, ma ajuta. Voia bani, evident, asa cum voiau toate daca aveai pretentia sa te trateze ca pe o fiinta umana. I-am dat, desi nu sunt de acord cu o astfel de practica. Am incurajat-o, totusi. Eram singura, speriata, dormisem vreo 3 ore in ultimele 2 zile. Aveam dureri. Tot ce voiam era un pic de ajutor in noaptea aia interminabila. Apoi venea dimineata si odata cu ea si sotul. Un sprijin.
A doua zi, din fericire, am fost externata. Insa inainte de asta, asistenta care i-a luat locul colegei, a avut grija sa imi goleasca portofelul. Voiam sa ii punem cercei copilului.
-Costa 50 de lei, atat cere sefa care se ocupa de asta.
-Bine, spun, epuizata dupa inca o noapte in care dormisem cam 2 ore, cu multe intreruperi.
-Aaaaaaaaa, plus ca trebuie sa sterilizam cerceii, mai costa si asta 10 lei.
-Ok.
Pleaca, dupa un timp se intoarce.
-Mi-a spus sefa ca de fapt ia 100 de lei pentru a pune cercei copilului. De mult timp nu mai ia 50.
Pe bune? Stai si te gandesti. Zilnic, cel putin unei fetite i se pun cercei. Foarte des, asistenta de o nesimtire cum rar mi-a fost dat sa vad, se confrunta cu o astfel de situatie. Daca pretul crestea pentru un astfel de serviciu pentru care trebuie saplatesti la un spital de stat, ea nu stia? Colega ei majorase taxa de muuuult timp, iar ea tocmai atunci aflase? Dubios! Am acceptat sa ii dau banii, nu am comentat si rau am facut. Trebuia filmata, trebuia sa ii zic vreo doua sa ma tina minte toata viata. Si sa fac o planegere. Am crezut atunci ca asa merg lucrurile pe acolo. N-am avut de-a face cu spitalele si sper sa nu mai am prea curand. Ulterior am aflat ca alte mamici nu au dat nici macar 1 leu pentru a pune cercei fetitelor in spital. Eu am dat 100. Plus 10 lei pentru a steriliza cerceii. Sunt convinsa ca banii toti la ea au ajuns, ca nu era nicio sefa care facea gauri in urechile copiilor. Dar vazand ca sunt fraiera si nu comentez cand imi cere bani, de ce sa nu incerce sa ia mai multi de la mine? Poate aveam fata de milionara, mai stii?
Si, pentru ca inca nu ii dadusem suficienti bani in ziua aceea, mi-a dat de inteles ca ar trebui sa ii mai dau si ei ceva, o atentie. Ca doar se ocupase de copil. Plus ca daca voiam sa plec in ziua aia acasa, mi-a zis ca am nevoie si de ok-ul ei. Daca ea constata ca sunt pregatita sa am grija de un copil, pot pleca. FRAIERA, stiu. Eu, nu ea. Poate glumea, poate a zis-o pentru ca astepta ceva. Dar cand am fost anuntata ca pot pleca acasa, nimic nu mai conta. Nu voiam decat sa plec naibii de acolo, sa dorm, pentru ca eram extrem de obosita, sa fac un dus si sa am pe cineva alaturi, macar pana ma recuperez si ma pot ocupa 100 % de copil.
Aaaaaaaaaaaa, dar asta nu e tot. A constatat femeia ca eu cumparasem deja o anumita crema pentru funduletul copilului, ca sa nu se irite de la scutec.
-Nu e buna asta, imi spune ea! E prea… sincer, nu-mi amintesc ce nu era in regula cu acea crema.
-Ia de la mine, imi spune! Am eu si e mai ieftina decat la farmacie. Parca 30 de lei mi-a cerut pe ea. Am luat-o si pe aia, pentru copil. Mai tarziu am am aflat ca de fapt trebuia sa o primesc gratuit. Si daca nu ma insel, la farmacie era mai ieftina.
Acum, evident, realizez ca nu a fost nimic ok in ceea ce s-a intamplat. Acum imi spun ca puteam face lucrurile diferit. Insa atunci nu stiam ce e normal si ce nu e normal sa se intample intr-un spital de stat. Pentru ce trebuie sa platesti si pentru ce nu.
Daca nu ai bani sa le dai, sau refuzi sa faci asta, atunci esti pe cont propriu. Am vazut o mamica plangand pentru ca fetita ei, nascuta prematur, nu manca suficient. Si plangea mult. Imi spunea ca nu are bani sa le dea asistentelor. Plangea si vorbea la teelfon cu sora ei care ii spunea ce ar trebui sa faca. Mai tarziu a venit sotul ei si impruena au reusit sa hraneasca bebelusa, dupa ce au muls laptele. Nimeni nu se uita la ea.
Alta asistenta a fost chemata din salonul meu pentru a merge la o mama care plangea. Si ea avea nevoie deun ajutor pe care nu i-l acorda nimeni. Plangea, asa cum am plans si eu cand m-am vazut singura cu un copil, cand nu gaseam un spirjin, cand abia ma ridicam din pat si abia ma miscam din cauza durerilor, cand nici in brate nu-mi puteam lua copilul fara sa lovesc branula care sangera, cand vedeam in jurul meu mamici panicate, speriate, inlacrimate.
-Credeam ca bebelusii plang, rapsunde asistenta ce trebuia sa mearga in salonul unde erau probleme! Acum vad ca e invers, ca mamele plang, spune cu scarba.
In ziua plecarii din spital, am vazut cum o alta mamica ii strecura bani in buzunarul unei asistente pentru a-i aduce si ei un pic de laptic pentru copil. Laptele ala nu trebuia sa se ofere gratuit? La fel si atentia asistentelor? La fel si grija fata de pacienti? Chiar nimic nu era gratuit acolo? Trist! Frustrant! Dureros!
Sursa foto: Pixabay
