Vă mai amintiți prima zi de grădiniță? Prima zi de școală? Așa mici am fost și noi cândva. Cred c-am plâns, ne-am întors privirea după mama și ochii noștri triști o rugau să ne ia acasă, acolo unde totul era familiar, acolo unde era cuibul nostru. Dar la un moment dat, păsările își deschid aripile și părăsesc cuibul. Au o lume întreagă de descoperit, zboruri multe de zburat. Și noi, oamenii, la fel.
Nu-mi aduc aminte prima zi de grădiniță, nici prima zi de școală, dar n-o să uit primele zile la liceu. Cred că m-am simțit așa cum se simte orice copil când se desprinde prima dată de mamă pentru a rămâne cu doamna educatoare sau doamna învățătoare. Mă simțeam singură, a nimănui, mi-era teamă de necunoscut și abia așteptam să merg acasă, lucru care era posibil abia la sfârșit de săptămână, pentru că am stat la cămin. Aveam un gol în stomac și simțeam că mă-nghite încetul cu încetul. Mi-a fost greu în primele zile. Nu să mă desprind de fusta mamei, ci să las în urmă casa-n care am crescut, școala din sat, cu care eram obișnuită, prietenii, care au ajuns la licee diferite. Am ajuns de la țară la oraș, de la o școală mică la un liceu în care m-aș fi putut rătăci fără probleme. Colegii pe care-i știam de ani și ani, pe unii chiar de la grădiniță, au fost înlocuiți de alții noi.
Așa am fost și eu cândva, mi-a fost teamă de noul început, mă simțeam ciudat printre atâția oameni necunoscuți, într-un loc care nu-mi era deloc familiar. Așa cred că ai fost și tu, mamă. Deci știm cum este să fii în pantofii copilului care pășește pentru prima dată pe poarta grădiniței sau a școlii. Lacrimile alea au curs și pe obrajii noștri. Dorul ăla ne-a frământat și pe noi. Dar într-un final a fost bine. Ne-am făcut prieteni. Ne-am obișnuit. Am descoperit lumea asta nouă din spatele porților pe care cândva am pășit timizi. Am învățat, am greșit, ne-a fost bine, ne-a fost și greu, am aflat o parte din lucrurile care ne plac și ne displac, am descoperit o bucată din noi. Ne-a mai crescut o pereche de aripi când am rezolvat o problemă mai complicată la geometrie sau când învățătoarea ne-a lăudat pentru povestea pe care am scris-o doar din imaginația bogată.
Da, mamă, am fost și noi ca ei. Mici, sfioși, cu ochii plânși, cu dor de mamă și de-acasă. Acum suntem și ca mamele noastre, care poate își înghițeau lacrimile și plecau spre casă sau serviciu, spre treburile care așteptau să fie rezolvate. Cândva, puii ăștia mici, cu ghiozdanele în spate, vor fi părinții care-și duc copiii pentru prima dată la grădiniță, la școală. Și vor afla și ei ceea ce noi știm deja sau urmează să știm: va fi bine.
Foto: Pexels (Oleksandr Pidvalnyi)