Îi spun să cumpere două sticle de apă, el vine cu una.
Îi amintesc să pună în rucsac sticla cu apă a puiului de om și înainte de a pleca amândoi, când îl întreb dacă a luat sticla, îmi spune că nu.
Aveam la el în rucsac niște pastile. L-am rugat să mi le lase acasă și, după câteva zile, văzând că nu erau acolo unde ar fi trebuit să fie, am început să le căutăm amândoi. Asta până când mi-am adus aminte de faptul că nu e mereu atent, că e mai împrăștiat și cel mai probabil pastilele erau tot la el în rucsac. Le-am căutat și bineînțeles că acolo erau, deși el era sigur că nu le voi găsi în acel loc.
Asta sunt doar câteva întâmplări dintr-o listă lungă care îmi arată ceva: nu e perfect și nu va fi niciodată. Nu are cum. Nimeni nu are cum să atingă această perfecțiune. Dar acum știu mai bine decât în trecut că nu are sens să scot flăcări pe nas, să aștept să facă totul impecabil, să îmi anticipeze toate nevoile.
Așa cum e, e omul meu, soțul meu, prietenul meu, tatăl copilului nostru. Da, e neatent și împrăștiat uneori, mai uită lucruri, habar nu are unde sunt puse tricourile puiului de om, deși i-am spus de multe ori. Îmi mai sare muștarul pe pereți când văd că iar face o nefăcută, dar în cea mai mare parte a timpului încerc să trec peste din motivele enumerate mai sus.
Tot el mă ia în brațe când plâng, mă încurajează când am nevoie, are încredere în mine așa cum poate nimeni nu a avut vreodată. Se joacă cu puiul de om și aud cum toată casa se umple cu râsul lor și știu că împreună își construiesc o relație frumoasă tată-fiică. E obosit, dar o ia de mână pe fetița noastră și ies la plimbare ca să pot avea și eu niște timp cu mine, fiindcă știe că am mare nevoie de așa ceva. Seara, înainte de culcare, când în general reușim să fim toți trei, ne jucăm și râdem de parcă am fi cu toții copii. Când am o zi mai grea, îmi aduce ciocolată.
De-ar fi să mă pun și eu sub lupă, aș vedea și la mine o grămadă de lucruri pe care le fac strâmb/greșit/aiurea, așa cum aș vedea și ceea ce fac bine.
Dacă eu greșesc, de ce să aștept ca el să fie fără de greșeală?
Dacă eu sunt imperfectă, cum pot aștepta ca el să fie perfect?
Dacă eu sunt om, cu bune și mai puțin bune, așa este și el.
Ce bine e când vedem și lucrurile bune și binele dintr-un om, nu numai greșeala!
Ce bine e să poți trece mai ușor peste micile scăpări ale celuilalt, cele pe care le uiți până la finalul zilei, pentru că nu contau cu adevărat!
Ce bine e să îți aduci aminte că o greșeală măruntă, o neatenție nu vor șterge celelalte lucruri bune pe care le face celălalt!
Ce bine e să nu mai iei în serios toate lucrurile mărunte și să poți vedea dincolo de ele!
Foto: Pexels (Min An)
