Pentru că se tot scria și discuta despre noul film, eram curioasă să văd despre ce este vorba, iar distribuția m-a convins să dau play. Am început Don’t Look Up pe 30 decembrie și l-am terminat pe 1 ianuarie. Deci am avut ceva timp să rumeg filmul pe fragmente.
Sinceră să fiu, când am aflat de cometă, mi-am zis că nu e un film pentru mine. Mi se părea prea SF pentru gustul meu, fiindcă prefer alt gen de filme. Dar am zis să mă uit, totuși, și dacă nu-mi place, pot opri oricând filmul. Și l-am oprit, dar nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că eram prea obisită ca să-l pot vedea de la început până la sfârșit fără pauze.
Am râs. M-am revoltat. Am recunoscut multe caracteristici ale societății actuale. E o satiră bună. Eram curioasă să aflu cum este finalul și, deși nu sunt tocmai o persoană optimistă, am sperat la un final fericit. Sau poate aveam nevoie de el, nu știu. Ne cam plac finalurile fericite, nu? Ne dau speranță.
„Chiar am avut totul”, e replica de la final, care mi-a rămas în minte. Și mă gândeam că așa suntem noi, oamenii. Nu știu dacă toți, dar suntem destui cei care în loc să ne bucurăm de ceea ce avem, ne gândim la ceea ce ne lipsește. Și vine un moment în care ne dăm seama că aveam ceea ce ne trebuia, restul nici nu ar fi trebuit să mai conteze.
Și acum, de la Don’t Look Up ajung puțin și la părințeală. Filmul m-a făcut să mă gândesc la ultima perioadă, în care gândurile mele au fost plecate spre probleme, griji, spre lucruri care oricum nu erau în controlul meu, numai că nu puteam sta cu mâinile în sân și simțeam nevoia să fac ceva, iar asta însemna să-mi ocup gândurile. Între timp, lăsam impresia că ceea ce conta cel mai mult, familia, puiul de om, omul mare, eu, faptul că suntem bine, împreună, sănătoși, faptul că avem timp și pentru noi, parcă nu mai conta. Dar lucrurile nu erau deloc așa, evident, și mi-am dat seama că atâta vreme cât suntem cu toții, suntem bine, restul sunt detalii. Mai mult sau mai puțin importante. Mai mult sau mai puțin în controlul meu. Dar, cumva, lucrurile se vor așeza și pe alte planuri.
Acum, să revenim la film. Sunt multe de spus, dar nu vreau să dau prea multe detalii, pentru că poate nu toți cei care citesc articolul au văzut filmul. Mie mi-a plăcut. Am simțit că sunt acolo, în poveste, și asta deoarece, cred eu, așa cum spuneam mai sus, am recunoscut în film societatea actuală. Râdeam, dar cu jumătate de gură, fiindcă îmi spuneam că uite, asta e realitatea noastră.
Voi ați văzut Don’t Look Up? Cum vi s-a părut?
Sursa foto: Pixabay
