Picioare mici încălțate în papuci roșii, ce mi se par minusculi.
Tălpi goale care aleargă prin curte.
O voce ca un cântec liniștitor, care mă cheamă.
Doi ochi albaștri, senini, care mă privesc cu iubire.
Două mâini mici, care mă îmbrățișează cât pot ele de strâns.
Un râs care colorează casa, curtea, inimi.
Cuvinte noi, rostite cu stângăcie, sau perfect, și de fiecare dată cu mândrie.
Un pumn mic, în care câteva bobițe de grâu sunt ținute strâns, pentru a fi oferite păsărilor din grădină.
Două picioare mici care aleargă după găinile care nu vor să mănânce grâul.
O palmă mică ce-mi mângâie obrazul.
Un joc al nostru, inventat de puiul de om, care mă face să râd mult și tare, spre disperarea mamei, care nu vrea să ne audă vecinii, dar de ce să nu ne audă fiind fericite, râzând?
Puiul de om stând pe vine, printre găini, ca să le hrănească. E aproape cât ele de mică, e aproape cât ele de mare.
Stau în curte, pe bancă, și puiul de om mi se ghemuiește în brațe. Îmi zâmbește. Se bucură. Mă iubește.
Stau în casă, trebuie să mai lucrez puțin, și aud cum râde, apoi mă cheamă, cu dorul copilului pentru a lui mamă.
Își aduce aminte de evenimentele zilei precedente. Eu la fel. Ea își amintește de cățelul mic, alb și creț, eu de sentimentele mari, care mi-au strâns un pic sufletul.
Merge la mamaie ca să-i ceară bobo și după ce se joacă un pic la ea în casă, ne spune „pa” și iese afară ca o furtună. Ies imediat după ea.
O strigă pe Ruby, cățelușa, și nu pot să nu zâmbesc când de fiecare dată îi iese Budi. Am mai spus că e delicioasă când stâlcește cuvintele.
Două piciorușe mici, desculțe și un pic murdare, sunt spălate înainte de a intra cu toții în casă.
Un pui de om care îi explică pisicii că au început greierii să cânte.
Joc și joacă. Emoții. Familie. Copil. Râs. Zâmbet. Bucurii de copil. Bucurii de om mare. Aer curat. Greieri nevăzuți care ne cântă în fiecare seară.
Așa a fost azi. A fost bine.
Sursa foto: Unsplash (Alexander Dummer)
