Cu mult timp în urmă, credeam că iubirea e așa cum vedeam în filme sau citeam în cărți. Credeam că e cu doi oameni care se cunosc, se plac, încep să se iubească și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Credeam că e ușor mereu. Apoi am început să îmi dau seama de lucruri, să privesc în jurul meu și să mă întreb unde e, de fapt, iubirea. Cuplurile pe care le cunoșteam destul de bine erau formate de zeci de ani. Mai exista iubire acolo? Nu știu. Nu puteam să îmi dau seama. Obișnuință? Da, cred că da. Auzeam certuri, țipete, vedeam lacrimi, pumni strânși, de furie, auzeam dorințe rostite suficient de tare încât să fie auzite, și erau despre a fi departe de celălalt. Aveam senzația că iubirea, dacă a existat vreodată în acele cupluri, parcă începea să fie ștearsă de timp și înlocuită cu ură.
Și așa, încetul cu încetul, am început să cred că iubirea e mai mult ficțiune. Nu îmi doream să mă căsătoresc. Nu voiam să ajungem, eu și persoana iubită, în situația cuplurilor despre care am scris mai sus.
Apoi a venit o zi, la sfârșitul unei veri, când eu și el ne-am cunoscut. Și, cu pași mici, nesiguri uneori, cu teamă, cu speranță, cu bucurie, cu emoție, cu fluturi în stomac, cu nopți în care eram cu capul prea sus, în nori, ca să pot dormi, mi-am dat seama că iubirea există, că o trăiesc și că nu e rea deloc. Nu e nici povestea aia cu lapte și miere, dar nici cea în care începusem că cred că este o invenție.
Iubirea e frumoasă, e magică. Se găsește în gesturi mari, dar și în cele mici, dacă stăm puțin și le privim.
Iubirea e atunci când îl iei în brațe după o zi în care ați fost departe unul de celălalt.
Când își aduce aminte că ai spus cu ceva timp în urmă că îți dorești să citești o anumită carte și ți-a făcut-o cadou.
Când nu îți mai dai ochii peste cap fiindcă iar a lăsat șosetele aruncate prin casă, fiindcă știi că așa e el, mai împrăștiat, dar e împrăștiatul tău.
Când îți spune că schimbă el scutecul copilului și apoi ies în parc, ca să îți poți auzi și tu gândurile o oră, două.
Când îi gătești mâncarea preferată.
Când îți aduce flori fără să fie o zi specială.
Când îl tachinezi.
Când te privește și zâmbește.
Când îi aduci aminte să își ia pastila.
Când îți face un ceai cald.
Când te trezești noaptea și verifici dacă are febră, fiindcă nu se simțea prea bine la culcare.
Când își ia o zi liberă ca să aibă grijă de tine, fiindcă nimeni altcineva nu vrea sau nu poate.
Când mănâncă cioba făcută de tine, și deși nu a ieși prea grozavă, nu zice nimic.
Când te uiți la un film pe care el abia așteaptă să îl vadă, dar pe tine nu prea te atrage.
Când îți masează frunte, fiindcă iar ai o migrenă, și adormi cu capul pe piaptul lui.
Când îl lași să doarmă mai mult într-o dimineață, chiar dacă și tu simți că abia te ții pe picioare de somn, dar copilul trebuie să iasă în parc.
Când spală el vasele, pentru că pe tine te doare spatele.
Când vine de la serviciu și face el mâncare pentru că tu ai avut o zi oribilă, iar migrenele alea oribile, și te-ai asigurat că puiul de om e bine, are ce mânca, ai făcut repede ceva, dar pentru voi doi nu ai mai avut putere să gătești nimic.
Când râdeți împreună.
Când vă vedeți viața împreună.
Când faceți planuri.
Când vă bateți capul cu cheltuielile prea mari dintr-o anumită lună.
Când îți pui capul pe pieptul lui și te simți în siguranță, acasă, oriunde ați fi.
Când ai încredere în deciziile lui.
Când se trezește și stă de vorbă cu tine în creierii nopții pentru că ai avut un coșmar care te-a speriat teribil.
Iubirea se vede, se simte și se rostește mereu, într-o formă sau alta. Iubirea nu e perfectă. Dar ce, noi suntem?
Iubirea e și cu momente grele, dar dacă e suficientă și suficient de puternică, trece prin greul ăla, un pic șifonată, poate, dar trece și rezistă. Iubirea are nevoie de amândoi ca să rămână. Are nevoie de timp, atenție, comunicare, încredere și de multe alte ingrediente. Zi de zi.
Sursa foto: Unsplash (Shelby Deeter)