D'ale mamei

Când copilul te iartă pentru că ai ridicat tonul, și vine să îți șeargă lacrimile, spunându-ți „Gata, mama, gata”

mama

Ultimele câteva zile nu au fost deloc unele bune pentru mine. Vechi răni, pe care le port de-o viață cu mine, au început să doară. Am avut senzația că totul merge pe dos, că oricât aș încerca, nu iese nimic cum îmi doresc, că totul e degeaba, că nu fac nimic bine și multe altele de genul ăsta. Epuizată fiind din multe puncte de vedere, am început să simt că în orice clipă o să cedez, o să izbucnesc. Și s-a întâmplat. Azi. Am ridicat tonul la puiul de om. Și m-am simțit oribil imediat. I-am cerut scuze, știam că nu din vina copilului am avut reacția asta, și trebuia ca și puiul de om să știe. Mă uitam la ea cum a plecat de lângă mine, tristă, ca să meargă să se joace isngură. Sigur că în câteva secunde ea a uitat totul. Dar eu nu. Ea m-a iertat. Eu nu.

Doar pentru că am ridicat tonul la puiul de om, nu înseamnă că am lăsat să iasă tot ce fierbea în mine de zile bune. Ba chiar acolo, în locul ăla în care doare de câteva zile și se adună multă mizerie, s-a adăugat și vina după ce mi-am dezamăgit copilul, după ce am ridicat tonul.

Așa că, nu după mult timp, am început să plâng. Așa iese durerea aia cel mai bine, cel mai repede și fără a-i supăra sau răni pe cei din jur. Așa iese tot ce clocotește în mine. Așa mă calmez. Și așa e cel mai sănătos.

M-a văzut puiul meu plângând, și a venit la mine. „Gata, mama, gata”, mi-a spus, m-a pupat și m-a îmbrățișat. Am zâmbit și m-am oprit. Mi-era mai bine. Cel puțin, așa credeam.

După câteva ore, în timp ce spălam vasele, m-a lovit din nou furtuna aia. Și-am plâns iar. Mai mult și în liniște. M-a văzut din nou copilul meu drag, și iar mi-a zis „Gata, mama, gata”. Mi-a mângâiat obrazul, mi-a șters lacrimile, mi-a dat pupici, mi-a zâmbit, m-a îmbrățișat. Și-am început să plâng iar, dar de data asta de emoție. Eu, mama care de obicei liniștește copilul care plânge, am fost liniștită de copilul meu. Și știa ea ce face, fiindcă momentele alea în care mi-a fost alături așa cum a știut ea și din tot sufletul, m-au ajutat enorm. A fost iar un moment d-ăla în care mi-am spus că n-oi fi eu o mamă perfectă, dar ceva am făcut bine, de-am primit atâta ajutor emoțional din partea copilului meu.

Azi, mai ales, a fost o zi în care am fost întoarsă pe dos. Rău, foarte rău. Azi am ridicat tonul la copil și nu numai că m-a iertat, dar mi-a și fost aproape, mi-a arătat că mă iubește și mi-a fost sprijin când simțeam că mă frâng. Ce-am învățat de aici? Ceea ce știam deja de o grămadă de timp, că nu e vina copilului, că trebuie să îmi repet asta și să nu mai las tonul să se ridice mai mult decât trebuie. Că indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent dacă am o zi proastă, o săptămână de coșmar sau chiar un an oribil, atâta vreme cât sunt lângă puiul meu, atâta vreme cât suntem cu toții sănătoși, împreună, celelalte lucruri nu ar trebui să conteze atât de mult. Dar, fir-ar să fie, e mai ușor de zis decât de făcut. Când cari după tine răni vechi, când se adună tot felul de lucruri care nu prea sunt în controlul tău, când nu iese totul așa cum îți dorești sau plănuiești, obosești. Doare. E frustrant. Uiți tot ce ar trebui să știi. Și începi să plângi, ca să iasă din interiorul tău ghemul ăla cu de toate, care nu te mai lasă să respiri, parcă.

Sursa foto: Unsplash (Susana Coutinho)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *