Într-una din nopțile trecute am visat-o pe bunica mea, care nu mai e aici. Peste câteva săptămâni se fac patru ani de când a plecat din lumea asta și îmi place să cred că e undeva de unde ne poate vedea, de unde are grijă de noi și de unde ne iubește și știe că ne e dor de ea și d-aia ni se mai arată în vis când și când.
Era frumoasă în vis. Tânără. Cochetă. Așa cum o vedeam chiar și când spatele i se curbase un pic, când pe față i-au apărut ridurile în care puteam să-i citim bucurii și tristeți, frici și griji, iubiri și pierderi, viața toată. Mereu a fost cochetă, rujată, își vopsea părul, purta haine elegante și încălța pantofi la fel de eleganți. Și așa era și-n visul meu. Era ca și când nu ar fi plecat niciodată.
Când mi-a apărut în vis, am fost surprinsă. Știam că nu mai e cu noi, dar părea atât de real încât mă întrebam dacă nu cumva vis a fost partea în care ea a părăsit lumea asta, nu ăla în care mi-a apărut. Era liniștită. Era bine în vis și cred că îi e bine acolo unde a ajuns. Cred că de acolo ne vede pe toți, așa a văzut-o și pe fetița mea, strănepoata ei, care îi poartă ochii albaștri și numele. Maria mea o știe. Din poze.
Mi-e ciudă când încerc să mi-o amintesc și îmi dau seama că mi s-au șters din minte unele detalii. Mi-e ciudă că timpul se așterne peste amintirea ei și deși n-o s-o uit vreodată, deși o să-mi aduc aminte cum suna vocea ei când mă întreba: „Și tu ce mai faci, Mihaela?”, deși îmi aduc aminte râsul ei colorat, mâncare ei delicioasă, motiv pentru care în ziua în care mergeam la ea eu și fratele meu nu mâncam nimic acasă pentru a ne umple acolo burțile, știu că în amintire se mai pierd detalii, se șterg. Dar știu că nu au cum să se ștergă emoțiile, ce simțeam în coșul pieptului când mergeam la ea și ce simt acum, când nu mai e.
Au trecut patru ani de când am vorbit ultima dată cu ea. Patru ani de când am văzut-o ultima dată, de când am vorbit cu mama la telefon, într-o seară. Era acolo, la ea, și mi-a spus că s-a dus. Cred că a plecat liniștită. Avea copiii acasă, la fel și nepoții care au copilărit și au crescut lângă ea.
Știu că ăsta e cursul vieții, dar când încep să-ți plece bunicii, pe care multă vreme i-ai crezut eterni, rămâne un gol acolo, în tine. Rămâne un dor care se mai stinge puțin când îi vezi în vis, în poze, în amintiri. Ei, oricum, trăiesc cumva și în tine și în cei ce-ți vor urma. Trăiesc în amintiri, în trăsăturile care se moștenesc, în poveștile care se spun când ți se face dor, în pozele din albumele pe care le răsfoiești când ți-e dor și ți-e gol.
Sursa foto: Unsplash (Jake Thacker)
