O iubesc atât de mult încât uneori mă doare,
mă doare durerea ei,
mă doare plânsul ei,
mă doare suspinul ei,
mă doare neputința mea de a face mai mult,
de a face totul.
O iubesc atât de mult încât uneori mă doare,
mă doare când ridic vocea,
când știu că puteam face mai mult,
când nu știu ce să fac,
când nu știu ce să spun,
când simt că nu mai pot,
când n-am mai mult timp
pentru noi.
O iubesc atât de mult încât uneori mă doare
c-am greșit,
că mi-e teamă,
că nu știu cum va fi pentru ea ziua de mâine,
și următoarele zile de mâine,
și e bine și să nu știi,
să lași viața să te surprindă,
dar nu pot să nu mă-ntreb
dacă viața asta va fi cu ea blândă,
sper să fie, fiindcă merită.
O iubesc atât de mult încât uneori mă doare
când mă gândesc că puteam să-i ofer mai mult din mine,
din timpul meu,
din liniștea mea,
din zâmbetul meu,
din răbdarea mea,
din jocurile pe care le jucam și eu în copilărie,
din copilul care am fost și eu cândva.
O iubesc atât de mult încât uneori mă doare
când mă gândesc că nu-i pot oferi o lume mai bună,
dar știu că venirea ei pe lume
a făcut-o un pic mai bună, mai frumoasă,
a adus speranță.
O iubesc atât de mult încât uneori mă doare,
mă doare gândul că-ntr-o zi o voi privi dintre stele,
că n-o voi mai putea ține în brațe,
că n-o să pot să-i mai vorbesc,
că nu o mai pot privi de aproape
în ochii de culoarea cerului,
că n-o să-i mai aud vocea,
dar va ști atunci că mama a rămas cu ea,
mă va purta în suflet,
și când va ridica ochii spre cer,
va vedea o stea.
Sursa foto: Unsplash (Caroline Hernandez)