Sa fii mama e frumos tare, dar e si greu uneori. Si, dupa un moment mai dificil, dupa o zi care ti s-a parut un secol din caza ca cel mic a fost nervos, nu voia sa accepte existenta lui “Nu” sau din alte motive ti-a pus creierul pe bigudiuri, alegi sa faci ceva in privinta asta pentru a-ti relaxa neuronii.
Uneori, eu aleg sa fac glume. Undeva, in sinea mea, ma amuz fiindca mi se par chiar bune, cu sare si piper, nu asa o glumita oarecare pe care sa o poti ignora. Mna, poate fiind glumele mele si dorindu-mi tare mult sa rad dupa o zi mai dificila cu copilul, poate d-aia toate mi se par extraordinar de bune. Poate nu sunt din punctul unora de vedere. Sau poate sunt.
Acum deh, glumele pot fi sau nu gustate de ceilalti, in functie de cat de dezvoltat au simtul umorului. Poate si in functie de cele traite alaturi de propriul copil, ori pur si simplu daca au sau nu un pui de om.
Treaba sta cam asa. Am o zi grea, mai fac o gluma, probabil asa cum face orice parinte despre ce inseana sa fii… parinte. Ce-i drept, sunt situatii in care reactiile oamenilor ma incurajeaza sa ma gandeasc ca poate ar trebui sa ma apuc de stand up. Dar sunt si reactii care nu fac altceva decat sa-mi puna iar creierul pe bigudiuri. Adica eu abia astept sa spun sau sa scriu gluma care mi-a fulgerat creierul pus bine, bine pe moate, iar reactiile sunt total neasteptate. Gen “hai, mah!”, chiar asa nasoala esti ca mama? Si fac pariu ca cei care reactioneaza astfel chiar cred ca vorbesc serios, deci clar nu ma cunosc atat de bine incat sa stie ca pot sau cel putin ca incerc sa fac o gluma. Si raman masca ceva secunde ca sa imi revin dupa soc. Pe bune? Doar asta se aude in capul meu. Pe bune?
In astfel de situatii am cateva optiuni.
1. Sa ignor reactia celui care clar ma considera o mama denaturata si nu s-a gandit ca ceea ce am spus este o gluma. Hellooooooo!
2. Sa rad gandindu-ma la creireul meu dublu pus pe bigudiuri intr-o singura zi.
3. Sa am grija sa nu mai fac astfel de glume in prezente celor ce nu le inteleg sau nu le gusta.
4. Sa fac glume in continuare despre ceea ce insemana sa fii parinte si cine le gusta bine, cine nu iar bine. E pierderea lor, nu a mea. Ar putea sa rada, dar daca aleg sa arunce cu… hate in mine, n-au decat.
5. Sa ma intreb cine naiba sunt oamenii aia care ma cred o mama oribila. Parca imi erau prieteni. Parca ma cunosteau. Parca stiau cat de mult imi iubesc copilul si ca umorul poate fi terapie pentru minte si suflet. Dar, ce sa vezi, sunt aceiasi prieteni care mi-au vazut copilul o singura data in viata fiindca in aproape doi ani nu au avut niciodata timp sa se vada cu noi sau sa ne cunoasca pe mine ca mama si pe copilul meu.
Voua vi s-a intamplat? Cum reactionati in astfel de situatii?
Sursa foto: Pexels (Just Name)
