D'ale mamei

Cand si cum m-a cerut in casatorie

cerut in casatorie

M-a cerut in casatorie la prima intalnire. Am zambit. N-am spus nimic. Poate la vremea aia era o gluma, insa viata urma sa ne rezerve multe surprize.

Nu stiam daca va mai exista urmatoarea intalnire, sau urmatoarea dupa ea. Sau urmatoarea. Dar da, au mai urmat.

Despre cand si cum m-a cerut in casatorie

Aveam fluturi in stomac, trebuie sa recunosc. Era altfel. Nu era indragoasteala de dinainte de el. Parea mai pe bune. Si mai bine. Mai frumos. Mai intens. Mai de viitor. Mai… Nu stiu cum.

Eram pe un norisor, intr-o lume a noastra, a indragostitilor asa ca greu mi-a fost si a cam durut cand am cazut de acolo si am dat cu capul de realitate cand ne-am despartit.

Dar, ca sa vezi, viata ne-a adus iar impreuna. Si de data asta pe bune. Dupa numai o saptamana. Poate ca asa a fost sa fie ca sa ne dam seama ca noi chiar suntem jumatati ce nu pot fi complete altfel.

Am trait in bula noastra, in povestea de dragoste cu fluturasi si inimioare, cu momente neplacute care ne loveau in moalele capului si ne faceau sa ne mai revenim din indragoasteala. Dar ne-am iubit. Mult. Si continuam sa o facem. Atat de mult incat din doi am devenit trei. O surpriza frumoasa. Si cat de bine si-a ales momentul Maria sa vina in vietile noastre. Fix cand trebuia. Fix cand aveam nevoie de ea. Si ea de noi. Pentru ca noi trebuia sa-i fim parinti. Asa cred. Asa-mi place sa cred.

Si, daca urma sa devenim parinti, copilul nu putea sa fie unul din flori, nu? Ca le explodau venele parintilor (mei) de rusine ca ii poate arata lumea prin sat cu degetul ca fata lor, plecata in Capitala, a ramas cu burta la gura la 25 de ani si nu era maritata. Asa rusine in secolul XXI nu s-a mai vazut.

Acum, mai in gluma mai in serios, era clar pentru amandoi ca ne iubeam. Si ne potriveam. Si eram unul pentru altul. Asa ca pasul firesc a fost sa ne cununam. Am facut-o si pe asta. Dar e o poveste mai lunga aici asa ca o voi detalia in alt articol.

Derulam povestea ca sa nu plictisim cu detalii si ajungem unde voiam sa ajung de la inceput ca mai e un pic si-mi fuge ideea. Ce voiam sa subliniez este ca viata, destinul, Dumnezeu sau cum vreti voi, in functie de cum si in ce credeti, acel ceva are grija sa primim mai devreme sau mai tarziu oamenii de care avem nevoie. Cred ca pentru fiecare persoana exista undeva in lumea asta mare cealalta jumatate.

Si mai cred si ca minunile carora le suntem parinti vin pe lume in momentul potrivit. Si stiu ei mai bine de ce. Chiar daca noi nu ne dam seama, poate nu intelegem din prima.

Sursa foto: Pexels

Sa nu le frangem aripile copiilor!

Despre prietenie, familie si despre mine la finalul anului

A doua zi de Craciun sau ziua care mi-a deschis ochii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *