Când unii au plecat de lângă mine,
sau n-au avut timp să se uite spre mine,
el a rămas,
el s-a uitat.
Când m-am simțit singură pe lume,
de mamă și de tată uitată,
certată, umilită, privită ca și când aș fi fost greșită,
el a rămas,
el nu m-a uitat,
el m-a văzut așa cum sunt
și n-a plecat.
Când prietenii au ieșit rând pe rând
din viața mea,
și-au rămas numai câțiva,
cei buni, pe care-i numeri ușor,
pe care știe să-i numere și un copil mic, mic de tot,
atât de puțini sunt,
el a rămas,
să-mi aducă aminte
că lângă mine se și rămâne
din iubire.
Când mi-a fost teamă,
sau frig, sau m-am simțit pierdută,
el a rămas lângă mine,
m-a cuprins în brațe,
m-a ținut bine,
până mi-am găsit curajul,
până mi-am dezbrăcat frica,
până am vorbit-o sau am scris-o
ca s-o fac să-mi iasă din carne și din suflet,
din minte, din mine, toată,
a rămas până mi-a curs din nou călură prin vene,
până m-am (re)găsit,
până m-am (re)descoperit.
Când m-am uitat în oglindă
și nu mi-am recunoscut corpul,
cel ce-mi poartă sufletul, visurile toate,
cuvintele încă nescrise,
poveștile care prind viață, carne și oase
în fiecare noapte în capul meu
înainte de somn,
corpul ăsta care ne-a purtat copilul,
căruia i-a fost casă, apoi hrană,
acum îi e liniște, îi e acasă,
e parte din a sa mamă,
el a rămas
și l-a iubit la fel
ca la-nceput.
Când alții n-au știut ce să îmi spună
sau scuipau spre mine cuvinte ce dureau,
el a rămas
și chiar dacă nu a știut ce să-mi vorbească,
tăcerea lui a vorbit în locul lui.
El a rămas cu mine,
și când ne-a fost bine,
și când ne-a fost greu,
așa cum i-am rămas aproape și eu.
El rămâne,
mi-e prieten,
partener,
stâncă,
stea,
soare,
lună,
iubit,
soț,
tată al copilului pe care-l iubim infinit,
care ne e icoană, ne e bucurie, ne e sfântă,
el mi-e ancoră,
umăr pe care râd sau plâng,
curaj,
putere când nu mai pot.
Nu e perfect,
nu-i sunt perfectă,
suntem defecți amândoi,
ne frângem uneori,
ne greșim,
ne enervăm,
ne certăm,
ne dăm la o parte,
nu ne vorbim,
dar reparăm,
rămânem,
iertăm.
Sursa foto: Unsplash (Greg Rakozy)
