Dacă să-ți bagi nasul în viețile și în treburile altora ar fi sport olimpic, cred că am vedea foarte mulți oameni purtându-și medaliile pe stradă. Mă deranjează foarte tare oamenii care dintr-un motiv pe care nu-l cunosc, dar poate uneori îl intuiesc, simt nevoia să intervină când sunt copilul pe stradă și avem un moment mai puțin bun. În special când cea mică plânge, aud tot felul de reacții, nesolicitate, inutile și enervante.
Nu mai plânge, că te faci urâtă!
Fată mare și plângi!
Plân-gă-rea-ța!
Mamăăăăă!
Vai, a noastră nu a făcut niciodată așa!
Uite ce copil plângăcios!
De ce plângi? Vrei să te iau eu?
E rușine să plângi!
Astea-s unele dintre lucrurile pe care le-am auzit când puiul de om plângea dintr-un motiv sau altul. Am mai spus și cu altă ocazie: dacă nu ai nimic bun de spus, taci. E mai bine așa.
Nu e evident că nu de plăcere plânge copilul? Nu e evident că nici pentru părinte nu e un moment grozav? Dacă ai copii, probabil știi cum e. Sau ai uitat, poate. Că nu-mi vine să cred că al tău copil nu a făcut niciodată așa o criză de nervi. Iar dacă nu ai… Așteaptă numai și vei vedea.
Zilele trecute, când o tipă a auzit-o pe cea mică țipând pe stradă, i-a ieșit din cavitatea bucală un Mamăăăăă, de parcă se uita la un film de groază și chiar nu se aștepta la scena aia care pur și simplu i-a dat shut down. I-am aruncat o privire care spunea: Probabil nu ai copii, dar când vei avea, o să-ți aduci aminte de scena asta. Sper ca tu să nu ai parte de reacții d-astea. Sau poate o parte din mine speră să ai?
Nu trece un minut, și aud o doamnă: Plân-gă-rea-ța! Iar eu, care deja sunt sătulă de astfel de reacții, mă trezesc vorbind, fără să mai gândesc înainte: Lăsați-o, doamnă, să plângă, îi spun din mers, și plec mai departe cu puiul de om.
Dacă vedeau oamenii ăia un adult plângând, mai reacționau astfel? Nu! Cine știe ce le-ar fi trecut prin cap, dar ori s-ar fi uitat lung și atât, ori s-ar fi oferit să ajute persoana respectivă, dacă aveau cum, ori ar fi trecut pe lângă omul ăla și și-ar fi continuat activitățile acelei zile ca și până atunci.
De ce când plânge un copil reacționăm așa? Și el are dreptul și are nevoie să plângă. Cu toții plângem. Și ne face bine plânsul. Cu toții avem zile mai puțin bune și am țipa și noi, poate ne-am tăvăli un pic și pe trotuar de nervi, de frustrare, de neputință, de nedreptate, dar nu o facem pentru că deh, suntem adulți și știm că nu e OK să facem d-astea. Noi avem posibilitatea să ne eliberăm și în alte moduri de toate sentimentele alea copleșitoare. Sau noi am fost învățați (poate nu toți, dar mulți) să ținem totul acolo, în noi. Cât de mult putem. Adunăm totul până la un moment dat, când ne umplem de lacrimile nevărsate, de țipele nețipate, iar atunci când nu mai putem ține în noi atâtea și atâtea, ne doare, le dăm pe afară în moduri urâte, nesănătoase, poate, dacă nu e acolo cineva care să știe cum să ne vină în ajutor.
Ei, micuții, numai așa știu și așa pot acum. Noi suntem acolo să le fim sprijin, să-i ajutăm prin cuvinte blânde sau numai prin prezența noastră, să le explicăm, să îi ascultăm, să îi înțelegem. Și ei sunt tot oameni și au o grămadă de lucruri de învățat. Despre ei, despre lumea înconjurătoare, despre emoții, despre cum e în regulă să te comporți în astfel de momente. Noi considerăm puerile motivele pentru care ei plâng, dar pentru ei sunt motive serioase de vărsat lacrimi.
Sursa foto: Unsplash (Jordan Whitt)
