Marți m-am întors cu puiul de om de la țară. Am venit cu mama și cu tata. Când au plecat m-am dus la geamul de la balcon. Îi vedeam de acolo, dar ei nu mă vedeau pe mine. Și de acolo, de la etajul 7, copilul lor, care la rândul lui are un copil, îi privea. Îi vedea mai mici, și nu din cauza distanței dintre ei. Îi vedea obosiți de atâtea greutăți, de viața nu tocmai ușoară și nu tocmai fericită. Îi vedea îngândurați, cu urme adânci de tristețe în gesturi. Îi vedea îmbătrâniți și neputincioși pe oamenii care, cu ceva ani în urmă, erau eroi, puteau orice.
Simțeam că-mi vine să plâng. A fost unul dintre momentele în care m-a durut trecerea asta a timpului. M-a durut durerea lor. I-am văzut așa cum până acum parcă nu-i mai văzusem niciodată. Îmbătrânesc. Le e greu. Au nevoie de ajutor uneori ca să se ridice din pat, să se urce pe scară, să care o găleată de apă. I-am văzut obosiți, și nu numai fizic.
Și parcă atunci am înțeles, mai mult ca oricând, că sunt și ei oameni, ca toți ceilalți. Și pe ei îi doare, și ei au tristeți care stau ascunse în suflet. Și ei greșesc, nici ei nu știu totul, orice. Și asupra lor își lasă timpul amprenta. Sunt trecători și ei pe lumea asta, așa cum suntem toți.
Când suntem mici îi vedem altfel și chiar dacă am crescut și am devenit la rândul meu părinte, cred că o parte din mine încă îi vedea pe ai mei așa cum erau cândva, cu vreo 30 de ani în urmă. Dar în ziua aia, când îi priveam de la balcon, i-am văzut altfel. Simțeam lacrimi sub gene și simțeam timpul curgându-mi prin vene, cu câteva amintiri cu ei, cu multe gânduri și întrebări. Și mă simțeam neputincioasă. Nu-i pot face din nou tineri, nu le pot șterge durerile, nu le pot rescrie poveștile, știu că nu îi pot convinge să facă unele lucruri diferit, ca să le fie mai bine. Așa sunt ei, așa vor și așa știu ei. Știu că nu au fost părinții perfecți, știu că ne-am certat, știu că nu suntem mereu de acord în multe privințe, știu că de multe ori mi-aș fi dorit să fi fost altfel modul în care ne-au crescut, să fi fost cu mai multă blândețe, respect, empatie, iubire. Dar dincolo de orice, sunt singurii părinți pe care îi am. Sunt oameni. Îmbătrânesc. Le e greu. Le-a fost greu.
Doare când vezi că părinții tăi nu sunt veșnici și nici nu pot orice. Că viața nu a fost blândă cu ei. Că timpul trece, așa cum trece prin fața geamului mașina în care sunt amândoi, plecând spre casă, acasă.
Sursa foto: Unsplash (Hunt Han)
