Ieri, corpul meu a fost precum o mașină care scoate fum, tușește și ți se oprește chiar în sensul giratoriu, când nici nu te aștepți și te mai și grăbești pe deasupra. Mi-a transmis un mesaj: e obosit, nu mai poate, ar trebui să o las mai moale. Mi se mai întâmplă când și când.
Când situația a devenit cam nasoală m-am uitat la ceas. Încă trei ore până venea acasă omul mare. Între timp, eram acasă cu omul mic, care din fericire a înțeles că nu mi-e bine și s-a uitat la desene, s-a jucat fără mine (în cea mai mare parte a timpului), mi-a dat pupici plini de iubire care m-au făcut să mă simt un pic mai bine.
După trei ore care au părut trei milioane de ani, a ajuns domnul tati acasă cu pastilele de care aveam nevoie și pe care nu le mai aveam în casă pentru că le tot ronțăisem zilele trecute cu ocazia altor dureri de pe la caroserie.
Era obosit și el. Fusese a treia zi la rând când se trezise la 4.45. Dar imediat ce a intrat pe ușă și i-am scos pastilele din buzunar, am fugit în dormitor. L-am lăsat cu puiul de om să mănânce, să se joace, deși îi cădeau ochii în gură. Și au stat amândoi vreo trei ore, până mi-a fost mai bine și am mers la ei.
Când simțeam că mă topesc pe picioare, am sunat-o pe mama și îmi venea să o rog să vină la noi, să mă ajute. Dar până ajungea ea, dacă ar fi putut veni, ajungea omul mare acasă.
Mă gândeam la cât de greu e când nu are cine să te ajute în astfel de situații, nu are cine să stea cu puiul de om câteva ore până când reușești să te pui cât de cât pe picioare. Apoi m-am uitat la copilul meu. La cât de mult a înțeles situația. La cum m-a lăsat să stau (în cea mai mare parte a timpului). La cum venea să mă pupe. (I-am spus că nu mi-e bine pentru că văzuse, simțise, dar am asigurat-o că voi fi bine în curând, nu este nimic grav și nu trebuie să se sperie sau să își facă griji, sunt doar obosită și de aceea corpul meu nu e bine momentan.)
Apoi mă uitam la omul mare, cu cearcăne până la gât și ochii înroșiți de oboseală și mi-am spus că uite, am înțelegere și ajutor, totuși. Iar asta contează enorm, parcă te face bine mai repede, te pune pe picioare mai ușor.
Nu reușesc mereu să fiu cea mai bună soție, nici o mamă perfectă, dar ei mă iubesc așa cum sunt, mă ajută așa cum pot și cât pot, iar asta îmi spune că deși nu sunt mereu așa cum au ei nevoie să fiu, fac, totuși, și ceva bine. Și sunt recunoscătoare pentru că-i am, pentru că suntem, pentru că ne-am găsit pe lumea asta și așa imperfecți cum suntem, suntem unii lângă alții nu numai când totul e roz, cu floricele, curcubeie și unicorni, ci și când ne lasă balamalele, când ni se mai strică caroseria, când ne pică ochii de somn, când avem nopți albe.
Foto: Pexels
