Ieri, în drum spre casă, după ce am plecat din parc, am fost cu puiul de om la cumpărături. A fost o experiență tare drăguță. Și-a luat un căruț de cumpărături mai mic, pentru copii, și mergea liniștită pe lângă mine. Punea în el ce îi dădeam eu, mai alegea și ea câte ceva. Mă întreba dacă avem acasă una sau alta sau dacă luăm sau nu. După ce am pus în căruț cele necesare, ne-am așezat la rând la casă. S-a sprijinit Maria mea de o ladă frigorifică, stătea într-un picior, mândră tare și fericită că după mai bine de o lună a mers iar la cumpărături. Când ne vine rândul să punem produsele pe bandă, vrea să le așeze ea și mă ajută. Doamnele din spatele nostru o admirau, mai-mai să îmi deoache copilul harnic, liniștit, cuminte, ascultător, care îmi dă două mânuțe de ajutor. Exclamau și se minunau în spatele meu.
Mă întrebam oare ce cred. Nu că ar conta pentru mine, dar făceam un exercițiu de imaginație. Și o să explic mai jos de ce.
Oare se gândeau că așa e mereu? Oare își imaginau că e cel mai liniștit copil din univers? Oare credeau că viața noastră curge mereu la fel de lin ca produsele pe banda de la casă? Oare când ajungeau acasă le spuneau și altora de fetița cuminte, liniștită și foarte harnică din magazin? Oare se vor uita la copiii și/sau la nepoții lor cu o sprânceană în cer și cu una în pământ data viitorare când cei mici vor face vreo criză de furie și se vor întreba de ce nu pot fi și ei la fel de liniștiți ca fetița din magazin?
Ce au văzut oamenii aceia atunci a fost o mică parte din viața noastră de zi cu zi, din realitatea noastră. A fost o mică parte din noi. Din liniștea noastră. Din momentele noastre bune. Ce nu știau ei, era că nu trecuse nici jumătate de oră de când îmi făcuse o criză de nervi pentru că plecaserăm din parc. După vreo trei ore de joacă. Nu știau că se liniștise cu foarte puțin timp înainte de a intra în magazin, și înainte să se liniștească se pusese pe trotuar, în fund, ca să mai țipe puțin pentru că am plecat din parc. Iar eu am stat lângă ea, așteptând să se liniștească și explicându-i ce și cum. Dacă se uitau cu atenție la ea, ar fi văzut că are dungi negre pe obraji fiindcă după ce a stat pe jos, după ce a măturat trotuarul, și-a șters lacrimile cu mânuțele pe care nu am apucat să i le șterg.
Pe de altă parte, făceam un exercițiu de imaginație și mă întrebam ce o fi fost în mintea oamenilor care ne-au văzut pe stradă când puiul de om plângea pentru că voia să ne mutăm în parc, dacă se putea. Oare își spuneau în gând că (nu) sunt o mamă bună? Oare se felicitau pentru că ai lor copii nu reacționează așa? Oare își promiteau că ei își vor crește altfel copiii, atunci când vor deveni părinți, iar ai lor nu vor face astfel de scene pe stradă? Oare credeau că să fii părinte este numai despre a face față unor crize de furie? Oare se întrebau ce simte copilul în momentele alea? Sau poate eu?
De ce am scris toate lucrurile astea? De ce am făcut aceste exerciții de imaginație? Pentru că povestea asta nu face altceva decât să întărească ideea că ceea ce vedem din viețile altora, fie pe stradă, fie pe rețelele sociale este o mică fărâmă din realitatea lor. Că nu știm totul, că știm prea puțin. Când vedem părinți și copii în momente frumoase, liniștite, fericite, iar noi tocmai ce ne-am confruntat cu o criză de furie a copilului, poate ne întrebăm de ce al nostru nu e așa liniștit ca acel copil. Când vedem un copil tăvălindu-se pe trotuar și pe maică-sa lângă el, așteptând să se calmeze, ne bucurăm că nu suntem în acea situație. Poate judecăm. Poate nu înțelegem. Dar viața lor e mai mult decât momentele alea pe care le vedem noi. E și cu bune și cu mai puțin bune. E și cu liniște și cu furtună. Așa cum e viața oricui. Asta nu însemană că noi, cei care privim totul de pe margine, suntem mai buni sau mai puțin buni decât ceilalți. De aceea nu ar trebui să judecăm, să comparăm.
Sursa foto: Pexels (Helena Lopes)
