Cui îi place ceapa? Mie îmi place și îmi plouă în gură în special în cele mai nepotrivite momente: înainte de a merge la dentist, înainte de a mă vedea cu cineva, înainte de o vizită etc. Și pofta se pune în cui în astfel de scenarii, pentru că cine și-ar dori să mănânce ceapă în așa momente?
Frete-miu nu prea ținea cont de treburile astea când era mic. Era în școala generală când mergea el hotărât în grădină, rupea de acolo funze verzi de caepă sau de usturoi, le mânca cu poftă, apoi mergea copilu’ la școală ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Râdeam până aproape leșinam de fiecare dată când îmi spunea mama că iar a făcut asta.
Eu, pe de altă parte, nu am avut niciodată curajul ăsta de a consuma ceapă (sau usturoi) când știam că trebuie să merg undeva sau să vină cineva pe la noi.
Observ că este irezistibilă ceapa asta, în special când știi că trebuie să stai departe de ea. E fructul interzis, parcă. Nu știu ce-i cu ea. Deși ne face să vărsăm lacrimi de multe ori, nu îi rezistăm. O punem în coșul de cumpărături, în ciorbe, în salate, în atât de multe mâncăruri, și o consumăm chiar și crudă și cu o poftă nebună uneori.
– Vrei, ceapă? mă întreabă domnul tati.
– Nuuu, că n-am chef să beau zece litri de apă după, îi spun eu.
Își ia omu’ ceapă, o taie frumos, și cum o văd știu că o să mănânc din ea. Știe și el, d-aia aduce una mai mare.
La fel li se întâmplă și alor mei, de exemplu. Zic că nuuuu, ei nu vor mânca ceapă, că nu știu ce și nu știu cum, și când o văd, uită de argumentele anterior menționate și o mănâncă de parcă ar fi cel mai delicios lucru de pe planetă.
Și vouă vi se întâmplă asta?
Oare cum s-or simți cepele văzând că nu le putem rezista?
Sursa foto: Pexels (Ylanite Koppens)
