-Abia aștept să vorbească, spun eu, mama unui copil cu întârziere de vorbire.
-Lasă, o să te plictisești când o să vorbească, mi se spune. O să îți dorești să mai tacă.
Nu, nu o să-mi doresc să tacă. Atât de mult timp am visat momentul în care puiul de om va vorbi cu noi! Abia așteptam să îi aud vocea, să spună cât mai multe cuvinte, să le lege, cu stângăcie, în moduri amuzante și drăgălașe, așa cum fac copiii.
După vreo două luni de terapie logopedică, progresele se văd deja, iar asta mă bucură enorm. Așa că, zilele trecute, când am auzit pentru prima dată puiul de om spunând nu, am zâmbit. Larg, cu gura până la urechi, fără să fiu văzută de copilul prea ocupat să repete noul cuvânt și să se asigure că iese ca el, nu ca noi. Am zâmbit pentru că după luni de așteptare, după ce mi-am frământat mâinile și sufletul, am înțeles că suntem pe drumul cel bun și va veni ziua în care voi răspunde la de ce-uri, vom purta un dialog, vom povesti vrute și nevrute.
Poate că nu acordăm importanță lucrurilor aparent simple precum vorbitul. Poate avem senzația că sunt la îndemâna oricui, însă realitatea este alta. Și atunci când îți dai seama că lucrurile nu sunt atât de simple precum par, începi să te simți binecuvântat pentru că poți face acel ceva aparent banal, și îi mulțumești divinității că puiul tău, care cu puțin timp în urmă spunea numai două-trei cuvinte, acum începe să facă progrese.
Când puiul tău e bine, te scuturi de unele frici, nu mai ai sufletul încordat și mintea încețoșată de gânduri. Poți să respiri ușurat și asculți fermecat vocea caldă a copilului tău, pe care o viață întreagă ai așteptat să o auzi.
Un cuvânt aparent simplu, banal, un NU hotărât, pe mine m-a făcut să zâmbesc zilele trecute fiindcă este dovada că puiul nostru face progrese, că este și va fi bine.
Sursa foto: Pixabay