Era una din zilele alea în care simțeam că nu mai pot. Nu voiam decât să mă ascund sub pătură, să nu mai văd, să nu mai aud, să nu mai știu nimic. Era una din zilele alea în care mă apăsau toate lucrurile pe care le tot car în spate, și peste ele se adunaseră și altele. Simțeam că nu mai pot să le duc.
M-am prăbușit în brațele mătușii mele și-am plâns ca un copil, din și cu tot sufletul, cu suspine. M-a-nțeles. Știe prin câte am trecut de-a lungul timpului. Apoi mi-a spus un lucru:
– Trebuie să poți!
Știu că a spus-o cu intenția de a mă ajuta, de a mă încuraja, de a-mi da putere. Dar nu mi s-a părut de ajutor. Din contră. S-a simțit ca și când peste toți bolovanii ăia grei de pe sufletul meu a mai pus unul.
Chiar trebuie să putem mereu? De ce trebuie să dăm bine în fața celorlalți, să pozăm în oameni fericiți, bine cu noi și în noi înșine, când de fapt ne tipă uneori sufletul, iar noi ne prefacem că nu-l auzim? Nu am fost învățați să vorbim și despre ce ne doare, să ne plângem plânsul, să ne spunem durerile, să le ascultăm pe ale altora. Nu ne simțim prea confortabil cu emoțiile astea care ne dor, ne răscolesc, ne apasă, și bineînțeles că nici când le vedem la alții nu ne plac.
Cred că e în regulă să simți uneori că nu mai poți și să nu mai poți mereu. E în regulă să iei o pauză, să stai cu sentimentul ăla răscolitor, să vezi ce e cu el, nu să-l îngropi în interiorul tău, iar el să sape până-ți face răni pe suflet.
E în regulă să fim și triști, să ne și doară, să nu știm ce simțim uneori, să simțim prea mult și prea multe alteori, să plângem, să ne strângem pumnii, să vorbim despre toate lucrurile astea sau să ascultăm fără „trebuie să poți”.
Eu când spun că nu mai pot nu înseamnă că din momentul ăla mă ascund de lume și de mine pentru totdeauna sau îmi iau lumea-n cap și nu mă mai uit înapoi, că n-o să fiu niciodată bine. Știu că voi fi bine, că o să treacă. Când nu mai pot înseamnă că nu mai pot atunci, că simt nevoia să vorbesc despre asta, să plâng, să fiu îmbrățișată uneori, să fiu lăsată singură alteori, să cer un sfat uneori, poate o părere, poate doar să mă simt auzită. Când simt că nu mai pot, vreau doar să las bolovanii ăia jos și rând pe rând să-i rostogolesc până scap de ei. Poate nu de toți, dar măcar de unii.
Mi-ar plăcea să nu ne mai fie teamă de sentimentele astea grele, care nu ne plac când le simțim în noi sau în alții. Mi-ar plăcea să ne încurajăm altfel, uneori chiar spunând nimic, în loc de „trebuie să poți!”.
Sursa foto: Unsplash (Alex Boyd)