Mi s-a spus că nu pot și-a durut.
Eu îi spun copilului meu că poate
și știu că va putea atâta vreme cât vrea ceva.
Mi s-a spus că sunt urâtă.
Eu îi spun fiicei mele că e frumoasă
în ochii mei, în sufletul meu.
Mi s-a spus că nu sunt de ajuns,
eu îi spun copilei mele că e de ajuns așa cum este.
Am fost lovită,
iar eu îmi folosesc palmele
ca să-i mângâi obrajii, părul.
Am fost umilită, jignită.
Eu îmi folosesc vocea pentru a-i spune
sau pentru a-i aminti copilei mele
cât e de iubită, de minunată,
că e unică.
Mi s-a spus să tac.
Eu îmi las copilul să râdă din tot sufletul,
să cânte, să vorbească, să spună ce simte,
ce gândește, ce-și dorește.
N-am vrut să fiu un astfel de părinte,
am învățat din greșelile altora,
din durerile mele de copil,
dar nu sunt un părinte perfect.
Sunt departe de perfecțiunea aia
pe care știu că n-o voi atinge niciodată
și nici n-o mai doresc,
e obositor și imposibil
să ajungi la ea.
Sunt o mamă care uneori își mai pierde răbdarea,
uneori ridică tonul,
uneori habar nu are ce să spună,
uneori nu știe care variantă e mai bună,
uneori simte că nu mai poate,
uneori se-ntreabă dacă e o mamă bună,
uneori plânge de bucurie, dar și de neputință, durere, tristețe.
Sunt o mamă care învață din greșeli,
care își cere iertare când greșește,
care dacă nu știe ce să spună
își ține copilul în brațe și tace.
Sunt mama pe care eu nu prea am avut-o,
sunt mama care cred și simt că trebuie să fiu,
sunt mama de care văd că are nevoie copilul meu.
Sunt om, și nu tot ce fac e bine,
sunt om, și nu tot ce fac e greșit.
Sunt copilul părinților mei.
Sunt mama copilului meu.
Sunt eu.
Sursa foto: Unsplash (Sharon Carr)
