De cand sunt mama, sunt mai atenta la anumite lucruri. Ma uit cu grija si curiozitate in propria copilarie ca sa descopar lucruri, sa evit greseli, sa invat din ele. Fiindca noi, parintii de acum, avem acces la informatii, putem schimba modul in care se cresc puii de om.
Parintii nostri ne-au crescut altfel, asa cum au stiut si cum au putut, asa cum au invatat de la paritnii lor. Nu aveau de unde sa stie ce stim noi acum sau ce putem afla cu multa usurinta.
Ieri am inceput sa scriu despre lumea in care am crescut, despre cum era atunci viata unei femei. Si din pacate la fel este si acum in lumea asta. Articolul il gasiti aici.
Astazi voi vorbi despre ce insemna plansul in lumea in care am crescut.
Sa plangi era rusinos. Plus ca plansul te uratea. In plus, am tot auzit, in copilarie, cand plangeam, ca sunt nebuna si d-aia plang. Ba chiar am fost dusa la doctor fiindca plangeam. Si desi medicul a spus ca e firesc sa plang, ca orice copil, ca orice om de altfel, tot nebuna eram de fiecare data cand plangeam. Sau urata. Sau se facea misto de mine daca eram vazuta ca plang.
Asa ca, in timp, am invatat sa imi plang plansul pe ascuns. Si ma simteam si rusinata de slabiciunea asta, de lacrimile mele. Stateam ascunsa pana imi secau lacrimile, apoi inca putin ca sa nu mi se vada ochii inrositi, sa nu se simta lacrimile din vocea mea. Acum numai langa domnul tati pot varsa o lacrima sau doua, fara retineri, stiind ca am libertatea asta, ca nu inseamna ca ma considera nebuna, urata sau ca va face misto de mine. In rest, plansul meu se plange tot pe ascuns.
Recunosc, plansul copilului meu ma rascoleste uneori. Dar stiu, dupa ce am citit despre subiectul asta, ca reactia mea la plansul copilului este despre mine, nu despre copil. Si stiu ca plansul copilului este despre si pentru el, nu despre mine. Stiu ca plansul este firesc, eliberator, necesar. Stiu si ca plansul nostru ne rascolea parintii, poate deschidea in ei rani din propria lor copilarie. Si nu stiau ce sa faca cu plansul nostru, cu rana pe care o deschidea in ei. Dar il puteau opri cu amenintari, mistouri, cuvinte grele. Ni se atragea atentia de la plans si se indrepta catre altceva, orice. Poate un dulce, poate o minciuna legata de faptul ca daca nu mai plangem, mergem undeva, intr-un loc misto, unde abia asteptam sa ajungem. Nu mergeam acolo, dar plansul se oprea, noi ne ocupam timpul si mintea cu alte lucruri si uitam de promisiunea aia care niciodata nu devenea realitate.
Sursa foto: Pexels
