Asa cum am mentionat si in articolul anterior pe care il gasiti aici, cand ne-au crescut, parintii nostri nu aveau acces la informatiile pe care le avem noi acum. Si ne-au crescut asa cum au stiut, cum au putut, cum au invatat si ei de la parintii lor, de la vecini, bunici etc.
Noi am crescut cu frica-n san. Ai nostri credeau ca e bine ca puiului de om sa ii fie frica de parintele lui. Fiindca asa nu mai facea nazbatii. Ori facea mai putine, avea grija fiindca stia ce il asteapta daca face vreo nefacuta. Sau nu ii mai supara, nu ii mai facea de ras. D-astea.
Si adevarul este ca frica se instala in tine pana la os, pana in cel mai indepartat colt al sufletului. Te gandeai de doua ori inainte de a face ceva ce ar putea sa iti supere parintii. Gandul la palma aia peste fata, la fund, ori mai rar la piciorul ce te lovea, cureaua, matura, papucul, gandul ala era de ajuns ca sa te opreasca sa faci sau sa spui ceva. Doamne! Si nu era vorba de durerea fizica fiindca nu durea foarte tare. Aia trecea repede. O uitai. Dar era durerea din suflet. Aia ramanea mult timp, ramane toata viata poate acolo, in tine. Iti spune lucruri neplacute despre cine si cum esti. Si mai e si umilinta.
Iar daca nu erau loviturile, erau cuvintele. Alea multe, dureroase, care te biciuiau si dureau mai tare decat palmele. Ti se lipeau de suflet si faceau rani acolo. Daca te uiti bine in sufletul unui astfel de copil, vei descoperi, probabil, ca ranile sunt inca acolo. Inca sangereaza, inca dor, chiar daca e om mare.
In situatia asta, existau vreo trei optiuni. Ori de frica stateai in banca ta desi te mancau picioarele sa fugi si tu cu ceilalti copii, sa te joci, sa te murdaresti. Sau te manca limba sa spui ceva. In situatia asta, ori o faceai si fie ce o fi, mai primeai una, doua peste fata, dar stiai ca a meritat. Ori te ascundeai, minteai, ca sa nu se afle ce ai facut sau spus.
Cred ca am fost in toate categoriile. Dar apoi am ales sa ma ascund. Nu stiau ai mei nimic, nu primeam lovituri de palma sau de cuvinte. Nu plangeam in fata lor, nu imi spuneam durerile, ma gandeam de doua ori inainte de a spune sau a face orice. Si acum lucrurile sunt la fel, fiindca sa te ascunzi de parinti a devenit o obisnuinta si pentru mine si pentru fratele meu si poate si pentru altii care au crescut ca noi. Ai nostri nu au stiut ca fumam (eu intre timp am renuntat), au aflat ultimii ca am un iubit si tot ultimii au aflat de sarcina. Ascundeam tot ce puteam, minteam, facea orice era necesar ca sa nu afle.
Parintii probabil alegeau sa se minta ca noi suntem cei mai buni si mai cuminti copii. Miroseau ei minciunile uneori, ca ne ascundeau, dar era mai comod pentru toata lumea sa fim in situatia aia. Ei se prefaceau ca nu vad, noi ne prefaceam ca ii credem.
Eu nu vreau sa imi invat copilul sa ii fie frica de mine. Vreau sa stie ca mereu sunt aici pentru ea indiferent de ceea ce face. Eu si domnul tati. Nu vreau sa ne ascunda lucruri importante, sa nu stim ce se intampla cu ea. O lasam sa fie copil, sa se joace, sa descopere, chiar daca asta inseamna sa se murdareasca. Nu-i nimic, exista apa si sapun, ne descurcam.
Pentru ca am crescut cu frica fata de parinti, stiu ca frica aceea nu te opreste mereu sa faci un anumit lucru. Il faci oricum, dar te ascunzi. Incepi sa minti. Nu frica este solutia. Copiilor nu trebuie sa le fie frica de parinti. Si mai cred ca am pierdut cu totii momente ce ar fi putut fi tare frumoase. Momente de familie. Nu vreau sa le piarda si copilul meu. Iar eu, daca le-am pierdut cand eram copil, nu vreau sa le pierd si in calitate de parinte.
Sursa foto: Pexels (Flora Westbrook)
