Inainte de a avea un copil, imi tot spuneam ca eu niciodata nu o sa… multe. Asa cum, probabil, facem cu totii. Numai ca, dupa ce a venit pe lume copilul, mi-am dat seama ca unele lucruri, pe care spuneam ca nu le voi face, le-am facut. Vorbesc, desigur, despre lucruri care nu i-ar face rau puiului de om. Dar niciodata nu imi voi lovi copilul. Niciodata! E sigurul lucru de pe lista “Eu niciodata nu o sa…”, care nu o sa dispara de acolo.
Au fost zile in care simteam ca am imbatranit zece ani in zece secunde, zile in care simteam ca nu mai pot, nu voia sa manance, sa doarma, facea numai ce voia, nu voia sa accepte acel “nu”. Dar niciodata nu mi-a trecut macar prin cap sa imi lovesc copilul. Stiu ca e greu sa te intelegi cu ei uneori, dar bataia nu este solutia.
Cum sa lovesti o mana de om? Cum? Eu nu pot sa inteleg lucrul asta si nu-l voi intelege niciodata. Cum sa lovesti acel copil pentru care esti lumea toata? Cum sa lovesti minunea aia care a crescut in pantecul tau rotund pe care il mangaiai cu atat dragoste? Cum sa il lovesti pe copilul pentru care esti lumea toata, intregul univers, un dumnezeu?
Mi se rupe sufletul cand aud ca puii de om sunt loviti. Cum sa nu-ti opresti mana acolo, sus, inainte de a-l lovi? Cum sa poti sa lasi mana sa cada dupa ce il privesti in ochii blanzi care iti spun ca ii e frica, ochii aceia inocenti care te roaga sa nu ii faci rau?
Da, stiu, asa am fost crescuti si noi. Atat stiau parintii nostri atunci sa faca, atat puteau, avand in vedere cum am cresuct si ei, vremurile in care au crescut. Dar noi putem fi altfel, noi putem schimba ceva, noi avem acces la informatii, noi stim ca un copil nu se creste, nu se educa niciodata cu palma. Copilului nu trebuie sa ii fie frica de parinti.
Eu am fost un copil lovit. Si cand am mai crescut, eu si prietenele mele vorbeam si ne mandream cu faptul ca gata, nu mai suntem lovite fiindca am crescut. Dar am primit palme si mare fiind. Venea mama nervoasa acasa de la serviciu sau se enerva din cine stie ce motiv ce nu avea legatura cu mine si orice as fi facut era suficient ca sa-mi dea o palma. Si ma durea sufletul. Ma durea orgoliul si ma simteam un gunoi. Fix asa, un gunoi. Credeti ca o uram pe mama? Nu. Pe mine ma uram. Credeti ca nu o mai iubeam? Nu. Pe mine nu ma mai iubeam.
Si mi-am spus ca niciodata, dar niciodata eu nu imi voi lovi copilul. Nu vreau sa simta puiul meu ce am simtit eu. Pentru ca nu era vorba de durerea fizica, ci de cea din suflet. Acolo durea cel mai tare.
Asa ca, te rog, tata, mama de pui de om, nu-l mai lovi. Lasa palma jos. Daca nu te poti stapani, pleaca din camera. Suna pe cineva, un prieten, sotul, sotia, mama, tata pe oricine si vorbeste pana te linistesti. Mananaca putina ciocolata, un biscuit, fa ceva, orice ti-ar putea face mana ridicata in aer sa nu ajunga la puiul de om. Gandeste-te la cum se simte copilul tau cand faci asta. Gandeste-te ca pe tine va continua sa te iubeasca, dar pe el nu. Explica-i, intelege-l ca e mic si greseste. Si tu, om mare, mai gresesti.
Am crescut crezand ca cei mici pot fi educati numai cu palma, ca daca nu le frica de tine, ti se vor urca in cap, ca vor inceta sa faca unele lucruri daca sunt loviti. Noi, copii fiind, nu am incetat sa gresim, dar am inceput sa ne ascundem de parinti, sa mintim, doar pentru a nu fi batuti. Si doare sa te ascunzi si sa minti, sa stii ca nu poti merge la parintii tai cand ceva nu e in regula, cand ceva ti se intampla, de teama ca vei fi lovit, ca nu vei fi inteles. E cumplit. O spun pentru ca am trecut prin asta. Sa te inchizi in tine, sa te faci acolo, ghem, sa te simti singur si, in plus, sa iti fie teama ca vei fi iar lovit, e groaznic. Si eu nu vreau ca al meu copil sa treaca prin asta. Si nici alti copii. Nu as putea vreodata sa ridic mana la copilul meu.
Sigur ca si in cazul violentei verbale este la fel. “Nebuna”, “proasta”, “buna de nimic”, “urata”, “nu stiu ce o sa se aleaga de tine”, sunt numai cateva din lucrurile ce mi-au fost repetate de-a lungul timpului pana am ajuns sa le cred. Am ajuns si la terapie, unde mi s-a confirmat un lucru pe care incepusem sa il vad si eu: nu sunt nebuna. Am primit si dovezi, in timp, ca nu sunt proasta, ca sunt buna totusi de ceva. Cand mi se spunea ca sunt frumoasa, imi aruncam privirea in pamant si-mi spuneam ca cine-mi spune asta isi bate joc de mine.
Cuvintele, ca si loviturile, lasa urme pe care copilul le va purta ca pe niste cicatrici pe suflet, poate toata viata. Si asa viata e grea, nedreapta de multe ori, de ce sa le-o facem si mai grea si mai nedreapta copiilor nostri, cand am putea sa ii ajutam sa creasca frumos, sa le ingrijim aripile, in loc sa dam cu ele de pamant?
Mama, tata, te rog, data viitoare cand simti nevoie sa ridici mana la copilul tau, opreste-te. Loviturile alea sunt despre tine, nu despre el. Loviturile alea te calmeaza pe tine, nu pe el. Incearca sa te calmezi altfel. Poti avea o relatie tare frumoasa cu al tau copil. Ai grija de ea, de voi si nu-i invineti copilaria si amintirile din copilarie, startul in viata.
Sursa foto: Pexels (Allan Mas)
