Observ că nu toate femeile vorbesc despre partea mai dificilă a rolului de mamă, și mă întreb de ce. Poate ele chiar nu au simțit niciodată că le este greu, deși cred că orice mamă, măcar o dată, a trecut prin asta. Și eu am evitat și încă mai evit să vorbesc cu oricine despre cât de greu îmi este uneori. Am înțeles că prefer să nu deschid un astfel de subiect fiindcă știu că risc să fiu criticată, să nu fiu înțeleasă, ba chiar să mi se dea de înțeles, direct sau indirect, că nu sunt o mamă bună, că nu merit să fiu mamă și alte lucruri de genul ăsta, care dor și chiar mă enervează.
Îmi iubesc copilul mai mult decât orice pe lume și ador să îi fiu mamă. Dar asta nu înseamnă că uneori nu îmi este greu. Uneori simt că nu mai pot. Sunt momente în care plâng odată cu puiul de om. Îmi doresc să mai iau o pauză din când în când (de câteva minute, poate o oră, două, nu mai mult). Uneori îmi doresc să merg singură la cumpărături sau să ies la o cafea cu o prietenă pe care, poate, nu am mai rușit să o văd de luni sau chiar ani de zile. În unle momente am nevoie de puțin timp în care să fiu numai eu cu mine. Sunt zile în care nu mai pot și nu mai vreau să fac iar mâncare, să spăl iar vase, să întind iar haine la uscat. Sunt și zile în care crizele de furie ale copilului pur și simplu mă storc de puteri. Sau simt că mi se rupe sufletul în moduri pe care nu mi le-aș fi imaginat posibile, când copilului meu nu îi este bine, iar eu nu am puterea magică de a-i lua durerea, de a-l face să fie din nou bine.
Dacă vorbim și despre lucrurile astea, nu înseamnă că nu ne iubim copiii, că nu îi merităm, că nu trebuia să facem un copil, că ne plângem prea mult, că suntem slabe, că suntem fricoase și multe altele. Înseamnă că pur și simplu vorbim despre o realitate. Vorbim despre lucruri prin care cred că trec dacă nu toate mamele, atunci cele mai multe dintre noi. Și cred că este sănătos să vorbim despre asta. E clar că nu cu oricine, pentru că nu toți pot sau vor să ne înțeleagă. Dar cred că fiecare dintre noi putem găsi o persoană despre care știm că ne-ar asculta, că nu ne-ar judeca și ne-ar ajuta, chiar dacă noi poate nu îndrăznim să cerem ajutorul, sau nu ne dăm seama că avem nevoie de el.
Credeam că dacă vorbesc cu unele mame despre lucrurile mai dificile prin care trec uneori ca mamă, m-ar înțelege, poate chiar mi-ar da unele sfaturi utile. Dar nu mereu s-a întâmplat asta. Am primit drept răspuns tăceri care spuneau multe lucruri, mi s-a transmis că nu procedez bine, că sunt o mamă greșită, am fost comparată cu alte mame, sau copilul meu a fost comparat cu altul, de parcă nu am fi unici, diferiți și nu ar fi în regulă ca fiecare dintre noi să fim astfel. După așa experiențe, am început să mă simt vinovată. Să mă întreb dacă nu cumva sunt o mamă îngrozitoare. Poate nu sunt mama pe care o merită copilul meu.
În timp, am început să citesc sau să aud de la unele mame că și ele trec prin ce trec eu. Și ele simt ce simt eu. Și lor e le greu uneori. Și e în regulă. Așa e viața de părinte, nu e mereu totul roz, nu e mereu totul numai lapte și miere. Sunt zile bune și zile mai puțin bune. Din toate învățăm ceva. Și în fiecare din acele zile, în fiecare secundă, ne iubim copiii enorm. Am învățat că nu suntem perfecți noi, părinții, și nici nu putem fi. Dar cu toate defectele astea legate de noi, cu tot greul pe care îl simțim uneori, suntem acolo, lângă copiii noștri.
Cred că avem nevoie să vorbim cu cineva și despre lucrurile care ni se par grele, nu numai despre cele minunate. Și nu ar trebui să simțim că e ceva în neregulă cu noi dacă luăm în seamă și greul ăsta. Vine la pachet cu rolul de părinte. Mi-ar plăcea ca atunci când vorbim depre lucrurile astea, să nu mai fim criticate, înțelese greșit, privite cu o sprânceană ridicată. Suntem oameni, e normal să ne fie greu uneori, să simțim că nu mai putem, și să vorbim despre asta.
Sursa foto: Unsplash
