D'ale mamei

Cred că toți avem demonii noști (nu literal, desigur)

toți avem demonii noștri

Cred că toți avem demonii noștri. Nu literal, desigur. Unii sunt mai furioși, alții mai blânzi. Unii mai vechi, alții mai noi. Pe unii îi cunoaștem deja, în timp ce de existența altora încă nu știm, deși simțim că sunt undeva, acolo. Unii dintre noi avem mai mulți, alții mai puțini. Pe unii reușim să-i alungă, iar cu alții învățăm să trăim, fiindcă nu avem cum să scăpăm vreodată de ei.

Eu, cu siguranță, am demonii mei. Sunt dureri din trecut, lipsuri, traume, anxietate, depresie, oameni care mai sunt sau nu prezenți în viața mea, dar cumva ajung să mă facă să sufăr din când în când. Sunt toate lucrurile dureroase care s-au întâmplat și s-au adunat de-a lungul timpului în interiorul meu. Unii din demonii ăștia au devenit puternici, s-au hrănit cu dureri, umilințe, regrete, vorbe auzite sau nerostite și multe alte lucruri. Și când încep să muște din mine, doare tare. Doare în interior și simt că pur și simplu mă rup în bucăți. Simt că nu mai pot, că orice aș face, nu reușesc să mă mai adun. Îmi iau inima în dinți și îi privesc, încerc să aflu ce vor de la mine, de ce au ieșit iar din locul ăla în care reușesc să îi țin ascunși de mine ca să nu mă mai doară. Aflu, reușesc să îi pun la loc, și mi-e din nou bine. Dar știu că binele ăla e pentru moment. Știu că se vor întoarce iar, probabil în cele mai nepotrivite momente (nu că ar exista vreodată momentul potrivit în care să faci iar o depresie, să te lovești de anxietate, să faci un atac de panică, să nu mai poți să dormi, să mănânci, să te ridici din pat, să te iubești, să fii om).

Săptămâna asta, fix când puiul de om avea cea mai mare nevoie de mine, au lovit din nou. Probabil o depresie (nu a fost diagnosticată, nu am reluat terapia, dar toate semnele ei sunt acolo), anxietate, lucruri din trecut care vin în valuri să îmi spună că sunt defectă, greșită, că nu merit, că nu sunt bună de nimic, să sunt degeaba pentru mine și pentru toți ceilalți. Și doare al naibii de tare.

Ce m-a ajutat cel mai mult în momentele astea a fost puiul de om, care mă lua în brațe, îmi ștergea lacrimile, îmi dădea pupici, îmi zâmbea dulce și avea răbdare cu mine. Și o luam în brațe, închideam ochii și simțeam cum mă cuprinde liniște. Domnul tati mi-a fost alături, la fel și mâna aia de prieteni pe care îi am. M-au ascultat, mi-au spus lucruri care m-au ajutat, au mai pus pansamente acolo unde durea tare, și am reușit să fiu un pic mai bine.

Cred că avem cu toții demoni d-ăștia, care apar din când în când și ne dor. Și avem nevoie în astfel de momente de oameni care să ne fie alături, să ne ajute, să ne asculte, să ne înțeleagă, să ne aducă o farfurie cu mâncare când abia ne mai putem ridica din pat, să ne țină sufletul în brațe, să ne șteargă lacrimile, să ne cuprindă strâns cu brațele până adormim, simțindu-ne la adăpost. Și, desigur, terapia ajută mult. Cred în ea și sfătuiesc pe toată lumea să meargă la terapie. Am fost și eu și cu siguranță mă voi întoarce în terapie, cât mai curând posibil.

Sper să fiți bine cu toții, și sper ca ceea ce scriu să vă ajute, să știți că nu sunteți singuri în astfel de momente și că tuturor ni se întâmplă să avem zile mai puțin bune, să ne doară sufletul. Toate trec, dar până trec, să nu ezităm să vorbim despre ce ne doare, să nu ezităm să căutăm și să cerem ajutor.

Sursa foto: Unsplash (Soroush Karimi)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *