Nu stii tu, copilul meu, ca au fost momente in care credeam ca nu te merit. Te priveam si te vedeam inocenta, cu sufletul atat de curat, sincera, pura, asa cum noi, oamenii mari nu mai suntem. Noi am pierdut acest ceva pe care il aveti voi, puii de om. L-am pierdut in tristeti, in dureri de suflet, in dezamagiri, in minciuni, in rautati, in viata de zi cu zi. Nici noi nu stim cand si cum. A disparut pur si simplu si acum, cand va privim pe voi, ne topim, ne induiosam, vedem lumea altfel. Si vrem sa fim mai buni pentru voi.
Fix asa simt si eu de cand te am. Vreau sa fiu mai buna, o varianta mai buna a mea. Ca sa te merit, ca sa iti fiu exemplu, ca sa pot sa fiu mama de care ai nevoie.
Dar, puiule, au fost zile, momente, in care am simtit ca nu te merit. Si mi s-a faramat sufletul in mii si mii de bucati cand am simtit asta. Si cum sa nu simt astfel cand la inceput nu am putut sa iti fiu hrana? Laptele meu nu te-a hranit prea mult timp. Si pe langa faptul ca ma simteam cea mai ingrozitoare mama, mai auzeam si comentarii neplacute si reporsuri despre asta. Rana a ramas acolo, pentru ca inca nu stiu unde a fost problema, dar m-am iertat un pic.
Dar nu numai atunci am simtit ca nu sunt demna de iubirea ta. Au fost si zile grele pentru sufletul meu, in care nu am putut fi prezenta cu totul langa tine. Iti explicam ca sunt trista, dar nu are legatura cu tine, ca langa tine sunt fericita. Tu parca stiai si intelegeai, pentru ca din cand in cand iti intrerupeai jocul si veneai sa iti apropii obrazul de al meu, sau sa il mangai cu atata iubire, ca ma topeam toata, dar cumva ma si adunam si-mi era mai bine.
Au fost zile in care nu ti-am gaiti o mancare prea buna, fiindca nu prea sunt priceputa la gatit si simteam si atunci ca nu te merit. Ca o mama buna ar gati mai bine. Sigur, intre timp am mai invatat una, alta, am pregatit mancaruri care ti-au placut tare, tie ti-au umplut stomacul, mie inima de bucurie.
Am simtit ca nu te merit cand eram prea obosita sa ma joc cu tine, prea prinsa in ganduri ca sa iti observ un dans sau un zambet, prea departe ca sa te prind cand ai cazut.
Dar, cu timpul, vazand cum poti sa ma iubesti tu, vazandu-ma prin ochii tai, mi-am dat seama ca pentru tine sunt mama de care ai nevoie. Altfel de ce m-ai fi ales pe mine sa te aduc pe lume? Cu timpul mi-am dat seama ca nu am cum sa fac totul bine, ca e firesc sa fiu si obosita si trista uneori, ca nu pot fi mereu cu zambetul pe buze, ca sunt om, nu rorbot. Si cred ca nu e nimic rau in a-ti vedea mama si altfel decat mereu pusa pe joaca si cu zambete largi, atat de largi si cu colturile atat de ridicate, incat sa iti agati haine de ele, ca de cuier. Cred ca nu e gresit sa ma vezi ca fiind asa cum sunt: imperfecta, trista uneori, ingandurata in unele zile. Asa sunt oamenii. Atata vreme cat stii, cat iti explic ca nu e despre tine, cred ca nu e gresit sa iti ascund si celelalte laturi ale mele, care sunt imperfecte si triste, ingandurate, dar nu gresite, ci… umane.
Sursa fotoŞ Pexels (Polina Tankilevitch)
