D'ale mamei

Cum a fost 2020 pentru mine

2020

2020 a fost un an ciudat pentru toti. Pentru unii poate a fost mai greu, pentru altii poate un pic mai usor. Voi scrie mai jos despre cum a fost pentru mine acest an.

Eu am trait anul 2020 cu frica. A fost un an greu, insa s-au intamplat si lucruri frumoase. Am ramas cu totii sanatosi. Si noi si ai nostri. Am reusit sa imi gasesc de lucru de acasa, asa incat sa ma pot ocupa in continuare de puiul de om pana va merge la cresa, cel mai probabil anul viitor, la toamna.

Blogul a inceput sa fie din ce in ce mai citit, comunitatea s-a marit incetul cu incetul si ma bucur enorm sa vad ca ceea ce scriu ajunge in sufletele oamenilor. Mai ales ca tot ce scriu vine din suflet.

Acestea sunt cele mai frumoase si importante lucruri ce mi s-au intamplat in acest an.

In rest, a fost un an greu de dus in spate. Am trait in permanenta cu frica din cauza virusului. Asta pentru ca teama mea cea mai mare este ca voi muri si va creste puiul de om fara mama. Da, stiu ca sunt multi oameni care o iubesc, insa stiu si ca nimeni nu o va iubi si nu o va proteja ca mine. Asta e frica mea cea mai mare si tare greu mi-e sa o scot din suflet si sa scriu despre ea.

2020 mi s-a parut ca trece greu, in special in lunile de izolare. Insa acum, la final, imi dau seama ca a trecut chiar repede. E un an pe care nu cred ca cineva il va uita vreodata. Ma bucur ca l-am trait alaturi de puiul de om, care l-a facut sa para in multe momente mai usor, care m-a ajutat sa zambesc, sa rad, sa imi gasesc speranta, optimismul, puterea.

Am avut doua episoade puternice de depresie. Abia reuseam sa ma ridic din pat. Am plans mult, mi-a luat mult timp sa gasesc in mine puterea de a ma ridica de acolo, din negura aia care ma inconjura si din ghearele careia nu stiam cum sa evadez. Au fost momente in care nu credeam ca voi reusi. Mai am de “lucru” cu mine ca sa fiu bine, dar din fericire mi-am mai revenit. In timpul uneia dintre acele perioade tare dificile, am primit o veste care m-a lovit in moalele capului si cateva zile parca n-am fost eu: un amic din vremurile in care ieseam pe la petreceri, un foarte bun prieten de-al fratelui meu, pe care il stiu de cand s-a nascut, a plecat dintre noi cu cateva zile inainte de a implini 21 de ani. Nu pot intelege de ce…

S-au intamplat multe lucruri care mi-au cocosat sufletul cu toata greutatea aia a lor. M-au facut mai puternica? Nu cred, nu ma simt asa. Dar stiu ca am invatat una, alta din toate acele intamplari. Au lasat rani, cicatrici pe suflet, uneori am senzatia ca mi l-au imbatranit, dar sper ca lectiile invatate sa ma ajute pe viitor intr-un fel sau altul.

Ma gandesc la 2020 si-mi dau seama ca puiul de om cu rasul ei, cu zambetul inocent, cu imbratisarile si pupicii ei, cu tot ce este si ce face, l-a facut mai bun. Sigur ca nu a fost totul numai lapte si miere ca mama. Am avut si momente in care m-am simtit coplesita, in care am avut nevoie de ajutor, dar nu am avut de la cine sa il primesc, in care am fost criticata pentru cum imi cresc copilul, de oameni care nu sunt parinti sau care nu stiu multe lucruri despre mine si despre copilul meu, insa asta nu i-a impiedicat sa puna sare peste niste rani. Stiu ca asa e viata de parinte, cu parti bune si mai putin bune, insa chiar si asa, iubesc sa fiu mama copilului meu, iubesc sa fiu langa copilul meu si stiu ca daca am devenit mai buna, asta se datoreaza puiului meu.

Sper ca 2021 sa fie un an mai bland cu noi, sa fie anul in care sa ne luam vietile inapoi, in masura in care se va putea, sa nu mai traim cu teama, sa se intample lucruri bune. Stiu ca nu are cum sa fie un an perfect, dar sper sa fie mai bun decat 2020. Imi doresc inainte de toate sa fim sanatosi, sa ne avem unii pe altii. In rest… vom vedea.

2020 cum a fost pentru voi?

Sursa foto: Pexels (Polina Tankilevitch)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *