Dacă închid puțin ochii, parcă mă întorc acolo, la zilele acelea ale copilăriei, la primăvara care înflorea printre crengile copacilor, cânta alături de păsările mici, cu glasuri puternice, parfuma aerul răcăros și în același timp călduț.
În fiecare an, înainte de Paște, mergeam cu ai noștri să ne cumpărăm ceva nou de îmbrăcat. Chiar și acum îmi mai amintesc blugii care-mi plăceau atât de mult, geaca verde, pe care am îmbrăcat-o din nou nu cu multă vreme în urmă, o altă geacă ce părea de piele, dar cu siguranță nu era. Îmi amintesc adidașii, pe care făceam ce făceam și-i luam cu un număr mai mare, obicei pe care l-am păstrat și acum, iar glezna mea încă îndurerată vă poate confirma asta.
Îmi aduc aminte cum mergeam la biserică, în hainele noi, cu flori colorate și parfumate, ca să le punem pe masa pe sub care urma să trecem. Soarele se pregătea să apună. Era drumul plin de copii și oameni mari, iar biserica se umplea de parfumul florilor, de vocile care cântau, cu emoție, Hristos a înviat din morți. Cântam și eu și simțeam liniște, pace în interior, căldură, iubire, bine. Era o emoție care mă îmbrățișa și cred că se simțea precum îmbrățișarea de mamă.
După slujbă, plecam cu toții spre case, cu lumânările aprinse și cu grijă ca nu cumva să se stingă. Nu mi-era frică atunci de întuneric, de umbrele lui, de necunoscutul îmbrăcat în mantia nopții. Aveam lumină, simțeam lumină, eram înconjurată de oameni, de voci vesele, de bun și bine.
Foto: Pexels
