Cum poti tu, om mare, sa lovesti si sa imbrancesti copilul, o mana de om ce sta in fata ta si te priveste, neintelegand de ce.
Cum poti tu, om mare, sa ii spui cuvinte grele, care-i ajung drept in sufletul inocent si ii fac rani, il dor?
Cum poti tu, om mare, sa nu vezi ca ai in fata ochilor o minune, care te iubeste si te vede cel mai bun?
Cum poti tu, om mare, sa lasi furia, durerile adunate ani la rand, sa iti controleze mainile, care nu mai stiu sa mangaie?
Cum poti tu, om mare, sa nu mai lasi puiul de om sa vada binele din oameni?
Cum poti tu, om mare, sa strigi, sa ranesti, cand tot ce primesti de la copil e iubire in cea mai pura forma?
Cum poti tu, om mare, sa nu ierti, cand stii cat ai gresit si tu si vei mai gresi?
Cum poti tu, om mare, sa ii iei din copilarie, cand nu esti bun cu el?
Cum poti tu, om mare, sa nu te pui un pic si-n locul lui?
Cum poti tu, om mare, sa-l lasi sa se simta al nimanui?
Cum poti tu, om mare, sa ii privesti ochii calzi, sinceri, si sa nu-i zambesti, sa te opresti?
Cum poti tu, om mare, sa nu-l iei in brate, sa nu-i ceri iertare cand stii ca il doare?
Cum poti tu, om mare, sa nu inveti de la el macar un dram de bunatate?
Cum poti tu, om mare, sa-i vezi ochii tristi, plansi, mirati, si sa nu-ntelegi?
Cum poti tu, om mare? Te-ntreb si plang.
Sursa foto: Pexels (Juan Pablo Serrano Arenas)
