-Sa ma mai suni si pe mine, imi spune bunica cu o seara inainte de a ne intoarce la Bucuresti dupa vreo 5 saptamani in care am fost toti trei la tara. Nu apuc sa ii raspund, ca ea continua:
-Sa imi povestesti ce mai face asta mica. Mi-e si mie dor de ea.
Atunci am simtit cum lacrimile imi intepau ochii. Nu voiam sa ma vada cu lacrimile in ochi, asa ca am reusit cumva sa le opresc sa cada pana am iesit de la ea din casa.
In ultimele saptamani isi facuse un obicei din a chema puiul de om la ea, dimineata, cand ieseam pe afara, pentru a-i oferi fructe sau biscuiti. Asa ca in ultima vreme puiul meu se obisnuise sa mearga la bunica in casa si sa astepte langa camera cu bunatati pentru a intra acolo si pentru a primi gustarile atat de indragite.
Cred ca atunci mi-am dat seama ca intr-adevar voi pleca in urmatoarea zi. Urma sa plec si sa imi las in urma toamna care incepuse sa coloreze copacii ca un pictor talentat. Urma sa imi iau la revedere de la natura, de la animalele atat de dragi, de la aerul parfumat, de la oamenii alaturi de care am petrecut momente frumoase in ultimele saptamani. Din pacate situatia ne cerea sa plecam de acolo.
Cu inima cat un purice, ma gandeam la puiul de om care dimineata nu va mai merge la pasari, nu va mai alerga dupa gaini si nu va ma prinde rate impreuna cu noi. Nu se va mai juca cu Ruby, catelusa de la tara si nici nu va mai sari in trambulina noului ei prieten de acolo. O vad si o stiu atat de libera si de fericita la tara, incat cu greu ma las convinsa de argumetele logice care imi spun ca e momentul sa plecam. Ma gandesc la cum alerga puiul meu spre noul ei prieten de la tara, cum radeau amandoi, fericiti ca in sfarsit se vad din nou si cum plecau spre locul de joaca tinandu-se de manute.
Cel mai mult ma macina incertitudinea, fiindca nu stiu cand ne vom mai intoarce acolo. Avand in vedere vremurile pe care le traim, nu ne putem face nicun plan in privinta intoarcerii la tara.
O sa-mi fie dor sa imi vad copilul alergand liber si fericit prin curte si prin gradina, pe strada, spre prietenul ei cel nou. O sa-mi fie dor de toamna pe care abia anul viitor o voi mai gasi acolo, acasa. O sa imi lipseasca bunica ce asteapta sa o sun sa ii povestesc ce mai face puiul de om caruia ii simte lipsa. Cum sa nu iti fie dor de omul in miniatura ca umple intreaga casa cu zambetul si rasul ei, cu bucuria sa, cu pasii grabiti, cu ale sale cuvinte pline de dragalasenie?
Sursa foto: Pixabay
