Cum sa nu iubesc manutele astea,
care-mi mangaie obrazul,
se transforma intr-un leu fioros
care ma gadila,
coloreaza peretii, inimi, zile, vieti?
Cum sa nu iubesc ochii astia,
senini ca cerul,
de o bunatate care topeste
si cele mai inghetate inimi?
Cum sa nu iubesc piciorusele astea
care alearga toata ziua,
te aduc spre mine
cand ti-e dor?
Cum sa nu iubesc vocea asta calda,
care spune “mama” atat de frumos,
incat ma emotioneaza de fiecare data
si ma face sa ma simt atat de binecuvantata?
Cum sa nu iubesc rasul asta
care ne face atat de fericiti,
mai buni, uneori copii,
care ne poarta in lumea ta
unde totul e bine,
rasul care se aude intre peretii casei,
o umple de caldura sufletului tau,
de parfumul copilariei,
coloreaza griul vietii noastre?
Cum sa nu iubesc totul la tine,
cand tot ce esti si tot ce faci,
imi sterge lacrimi, imi alunga frici,
imi deseneaza zambete,
ma implineste, ma transforma in alt om,
mai bun, pentru ca meriti sa cresti
langa parinti care chiar daca nu sunt perfecti
fac tot ce pot pentru a fi cea mai buna varianta a lor
pentru tine?
Cum sa nu te privesc noaptea,
dupa ce adormi,
cum sa nu-ti mangai usor parul,
cum sa nu-ti mai dau pupici pe obrajii
ce se imbujoreaza iarna, la joaca,
cum sa nu simt aici, in piept,
toata iubirea asta infinita
pentru tine?
Cum sa nu mi se faca dor de tine
cand dormi sau nu sunt langa tine,
cand imi bate atata iubire pentru tine-n piept,
cand ai fost, timp de noua luni,
chiar parte din mine, fizic,
si continui sa fii
in fiecare secunda,
in fiecare zi?
Sursa foto: Pexels
