Ieri, la pediatru, imi atrage atentia un afis pe care scria “Daca bataia e rupta din rai, atunci iubirea de unde vine?”. Asa ca am decis sa scriu astazi despre acest subiect pentru ca si mie mi s-a recomandat, in gluma, dar si serios, sa ii mai aplic Mariei cate o palma.
Bataia nu e rupta din rai. Copilul are nevoie de iubire, respect, intelegere si altele, nu de violenta
Cum spuneam mai sus, mi s-a spus ca ar trebui sa aplic si cate o palma deoarece “copilului trebuie sa ii fie frica de mine, altfel mi se va urca in cap si va face acolo numarul doi”. Nu as face niciodata asa ceva, din mai multe motive, evidente, dar pe care le voi sublinia aici.
Ma gandesc cu durere si groaza ca sunt atat de multi parinti care recurg la lovituri pentru a-si educa micutii. Pentru a le arata ca nu e bine sa faca sau sa spuna un anumit lucru. Dar de ce i-ai face asta puiului tau de om? Ce intelege el dintr-o palma? Va inceta sa mai fie copil si sa faca lucruri care uneori nu sunt pe placul parintilor? Nu! Poate nu va mai sari data viitoare in lac si nu-si va mai murdari pantofii si hainele, dar daca asta il face pe el fericit… De ce sa ii iei aceasta bucurie? Hainele se spala, incaltamintea la fel. Iar bucuria copilului va ramane acolo, in sufletul lui frumos si inocent de copil.
Sigur, e doar un exemplu. Asta nu inseamna ca trebuie sa il lasi sa faca ce vrea el. Dar in locul loviturilor exista cuvinte. Blande. Explicatii. Repetate de cate ori va fi nevoie. Cu calm. Exista reguli pe care cel mic le va invata si le va respecta. Cred in puterea cuvintelor si a regulilor, nu il lovituri.
Violenta doare. Nu numai fizic.
Violenta doare. Nu numai fizic. Doare acolo, in piept, unde iti bate inima, doare in toata fiinta. Umileste. Lasa urme. Multe invizibile, dar pe care le purtam poate toata viata cu noi. Nu aduce nimic bun.
Eu si prietenii mei din copilarie am fost crescuti sub umbrela ideii ca palmele educa. Sunt bune. Dar nu e asa. Da, din cauza lor s-a instalat frica, ceea ce se dorea, probabil. Si e adevarat ca nu mai faceam unele lucruri, insa s-au intamplat si altele. De la frica se ajunge la minciuni, copiii se ascund, nu mai comunica si asa mai departe.
Exemplu. Din copilaria mea. Era iarna. Eu sa fi avut la vremea respectiva vreo zece ani. Am iesit afara, in papuci. In curte, gheata. Aveam un patinoar al meu. Ce se putea intampla? Ei bine, la un moment dat am cazut pe spate. Durea. Durea rau. Mai ales cand respiram. Sa merg in casa, unde m-ar fi vazut mama, nu era o optiune pentru ca probabil m-ar fi certat. Asa ca am mers la bunica-mea pana a trecut durerea.
Mai tarziu, cand am crescut, eu si fetele am purtat o discutie despre faptul ca nu ni se mai aplica palme atunci cand gresim. Era semn clar ca am crescut. NE mandream cu asta. Palmele alea nu dureau atat de tare, insa umileau, dureau undeva in interior.
Eu nu vreau ca Mariei sa fie fie frica de mine. Nu vreau sa se ascunda, nu imi doresc sa ma minta, de teama ca as putea sa reactionez urat. Daca nu mergi la parintii tai atunci cand ceva nu e ok, atunci unde mergi?
Vreau sa existe respect reciproc intre noi, sa reusim sa rezolvam orice discutand, stabilind reguli, explicand, nu prin violenta.
Sursa foto: Pexels
Concediul de crestere a copilului sau cei doi ani de vacanta pentru mama
