Da, sunt zile in care mi se face dor. Mi-e dor sa vad un film in doua ore, nu in trei zile, sa fac un dus fara graba, sa beau dimineata o cafea calda, in tihna, sa mananc la fel, in tihna, fara graba, fara sa mestec mancarea in timp ce fug dupa un pui de om prin casa. Mi-e dor sa merg la baie si usa sa fie inchisa, sa ma trezesc in weekend la ce ora vreau, sa lenevesc in pat in zilele in care nu am dispozitia necesara sa ies de sub patura. Mi-e dor sa citesc o zi intreaga, sa ies la plimbare cand si unde vreau. Mi-e dor de corpul pe care il aveam inainte de sarcina si pe care inca nu mi l-am recuperat, mi-e dor sa stau seara pe balcon la o tigara (nu, nu mai fumez acum), cu muzica in casti si sa ma pierd in ganduri si muzica, in noapte, in peisaj. Mi-e dor de o vacanta in doi, mi-e dor sa merg prin camera fara a ma impiedica si fara a calca pe jucarii si probabil sunt si alte lucruri care acum imi scapa. Da, mi-e dor.
Dar oricat de dor mi-ar fi, nu regret nimic si nu as vrea sa fie altfel fiindca e bine asa cum e acum. Nu as da pe nimic diminetile in care manute mici imi deschid ochii si picioruse mici ma anunta ca s-a terminat somnul. Nu as renunta la diminetile in care ma umflu de ras cand domnul tati mai vrea sa fure cateva minute de somn, dar puiul de om are alte planuri si ori il trage de haine, ori ii deschide ochii, ori se asaza cu fundul pe capul lui. Si eu si puiul de om radem si ne uitam la domnul tati care inca motaie.
Chiar daca uneori mi-e dor de anumite lucruri, acum sunt fericita. Am un pui de om pe care il iubesc asa cum nu credeam ca este omeneste posibil. Datorita copilului meu am devenit mai puternica, am inteles anumite lucruri pe care le uitasem sau poate nu le acordam suficienta atentie. De cand sunt mama am descoperit in mine lucruri de existenta carora nu stiam.
Chiar daca imi lipsesc unele lucruri, nu as renunta la imbratisarile copilului meu, la privirea ei inocenta, la pupicii pe care i-i ofer in fiecare zi, la momentele in care dupa ce adoarme o mai privesc un pic si inca un pic si ma minunez de ea. Nu as renunta la bucuriile si emotiile puternice pe care le simt de cand sunt mama, nu as putea trai fara lipaitul talpilor goale pe parchet, fara rasul plin de culoare si de pofta de viata, de bucurie al copilului meu. Nu as putea fi completa fara momentele de panica in care cautam suzete si biberoane ratacite printre jucarii sau ascunse de puiul de om in sertarele cu haine. Nu as putea trai fara mirosul bebeluslui meu, fara poznele pe care le face, fara clipele in care alearga spre mine si apoi mi se arunca in brate.
Da, mi-e dor uneori de cum era inainte, dar cum e acum e mai bine, chiar daca uneori e mai dificil. Dar e cu atata iubire si bucurie in suflet, si cu familia mea, a noastra, cu implinire, cu suflet plin de sentimente necunoscute pana sa devin mama.
Sursa foto: Pexels (Polina Tankilevitch)