D'ale mamei

Dacă nu găsești o vorbă bună pentru mama care suferă, mai bine taci

o vorbă bună pentru mama

Eram la spital cu puiul de om. Tocmai aflasem că i se recomandă internarea, că are faringită streptocociă, are nevoie și de perfuzie. Asta venea după scurta perioadă în care a făcut febră înainte de a ajunge la spital, după griji, frici, după o noapte cu numai o oră de somn, după o dimineață în care mi s-a făcut pur și simplu greață văzând că puiul de om nu e bine. O anunț pe mama că are o problemă la gât, îi spun pe scurt ce și cum și aud:

– Eu ți-am zis să nu o dai afară pentru că e frig.

Adică, cu alte cuvinte, copilul era în spital din vina mea, credea ea. I-am explicat că streptococul ăla nu i-a apărut în gât pentru că am ieșit cu ea afară când erau vreo 3 grade și mult soare, că oricum nu o pot ține în casă toată iarna la plus 30 de grade, cum fac ei în casă, și eventual și cu o vestă în spate și căciuliță subțire, ca să nu-i fie frig. Eu știam că nu ajunsese în spital pentru că a ieșit afară într-o zi de iarnă, dar ea credea că ăsta e motivul. Și a avut grijă să mi-l spună fix când simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare. Că ce moment poate fi mai potrivit să-i spui unei mame că din vina ei suferă copilul, decât cel în care o înțepă sufletul de durere?

Apoi, după vreo zi sau două, vorbesc și cu tata. Mă sunase să mă întrebe cum mai e puiul de om.

– Trebuia ca noi, adulții, să avem grijă, să nu stea în frig, îmi spune el. Practic aceleași lucruri comunicate de mama cu puțin timp în urmă. O iau de la capăt cu explicațiile. Nu știu dacă m-au crezut.

Apoi, mă sună și una dintre mătuși. Aflase că suntem în spital. Și, la un moment dat îmi spune:

– Nu te mai duce și tu cu ea peste tot. Adică, tot așa, vina era a mea că s-a îmbolnăvit copilul.

De când cu pandemia, am fost cu ea numai la bunici, în parc și acasă. Și o dată pe an la nași. Atât. Am evitat să mergem și la munte, la zăpadă, tocmai ca să diminuăm riscul de a se îmbolnăvi. La fel și la mare. La fel și cu grădinița, am decis să amânăm un pic înscrierea pentru a o ști în siguranță, acasă. Nu aveam cum să stăm numai în casă, avem nevoie cu toții de socializare, de oameni. Am limitat cât și cum am putut contactul cu oamenii, dar nu am avut cum să ne rupem de restul lumii.

Și, desigur, tot când eram în spital cu cea mică, și deja simțeam că nu mai putem, nici ea, nici eu, și mă mai descărcam și eu la telefon, mi s-au spus lucruri ca: „Lasă, că acolo stai la căldură, nu trebuie să îți mai faci griji pentru ce gătești” sau „Lasă, mai bine stai acolo, decât să te duci ca X la muncă, în tura de noapte” sau „Lasă, că acolo STAI”. Știu că erau niște tentative de a mă încuraja, dar au dat greș. Cum să-i spui unei mame așa ceva? Aș fi preferat orice, numai să îmi știu copilul bine, acasă, sănătos. Aș fi preferat să lucrez nopți la rând, să stau numai în picioare (că oricum în spital am stat numai după puiul de om, ca să nu se lovească pe unde avea branula, deci nu am STAT), să gătesc în fiecare zi zeci de feluri de mâncare decât să stau acolo, decât să știu că al meu copil nu e bine, decât să o aud plângând, țipând, trezindu-se speriată și strigând că nu mai vrea să fie înțepată și multe altele.

Auzind toate lucrurile astea m-am simțit tristă, furioasă, dezgustată chiar. Nu am putut înțelege cum în astfel de momente unii oameni au ales să îmi spună lucruri ca cele de mai sus.

Așa că, dacă nu știm ce să le spunem unor mame care suferă, pe care le doare sufletul pentru copiii lor, mai bine să tăcem. În multe situații e mai bună tăcerea.

Sursa foto: Unsplash (Alec Douglas)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *