De mai bine de doi ani ne luptăm cu un virus care ne-a ținut în case, ne-a îmbolnăvit, ne-a speriat, ne-a schimbat viața în moduri la care nu ne-am fi gândit, unora le-a luat chiar oameni dragi. Acum a început o altă luptă, a oamenilor. Speram să nu se ajungă aici. Credeam că nu se va ajunge aici. Și, totuși, s-a întâmplat.
Mi-e gândul numai la oamenii care trăiesc un coșmar, cărora le este teamă, care nu știu ce va fi, care încă speră să se termine coșmarul, sau poate și-au pierdut speranța. Mi-e gândul la pozele pe care le-am tot văzut pe internet, poze la care mi-au dat lacrimile instantaneu. Oameni nevinovați. Copii, bătrâni, părinți, tineri… Nici nu pot să îmi imaginez ce e în sufletul lor.
Mi-e frică. E o frică diferită de alte frici, care apare când și când de când sunt mamă. E frica pentru copilul meu, înainte de toate, înainte de orice. Și nu pot să nu mă gândesc la părinții din Ucraina. Doamne, câtă frică le-o apăsa pieptul! Și nu numai lor…
De azi de dimineață mă întreb încontinuu: De ce? Pentru ce? Ce poate fi mai important decât viața, decât pacea, decât liniștea?
De azi de dimineață îi cer iertare în gând copilului meu. Pentru că nu îi pot oferi o lume mai bună, mai sigură, o lume în care să nu fim nevoiți să ne luptăm cu bolile sau noi între noi. Știu că viața e departe de a fi perfectă și că oricând se poate întâmpla orice, că într-o clipă viața ți se poate întoarce pe dos, dar ce părinte nu își dorește să îi ofere copilului său o lume cu cât mai puține pericole?
Nu credeam că în viața asta o să trăiesc în vremuri atât de complicate. Pandemie, teama de… război.
Sper să fie bine, să fim bine cu toții!
Sursa foto: Pexels (Kat Smith)
