De multe ori am spus si voi mai spune ca mi-ar mai placea sa avem cel putin un copil, cu conditia ca sotul sa fie cel insarcinat si tot el sa nasca, normal. Cred ca asta e visul multor femei. 😅 Dar, stau si ma intreb, daca barbatii ne-ar lua locul, cati copii s-ar mai naste intr-un an? Cred ca i-am numara pe degetele de la o mana. Si tot ne-ar mai ramane cateva degete pe care nu le-am pus la socoteala. De ce nu nasc barbatii? In mintea mea au incoltit ceva explicatii.
De ce nu nasc barbatii?
Sunt ei barbati, puternici, cu muschi (sau fara), pot ridica greutati mai mari decat pot femeile (in cele mai multe cazuri, cred), au fost ei facuti pentru a vana si cate si mai cate nu fac ei? Dar, la o raceala, simt ca le vine sfarsitul. La durerea de masea ii ia cu lesin, asa ca ce ar face ei daca ar trebui sa treaca printr-o nastere?
E amuzant sa-mi imaginez cum sotul meu poarta dupa el timp de noua luni un pantec ce devine din ce in ce mai mare, un copil care il insoteste peste tot. Apoi, sa merg la el la maternitate cu un buchet de flori dupa ce da nastere copilului nostru. Il vad rezistent, nu prea lesina la dureri de masea sau de cap, dar vad ca trece prin momente grele totusi cand apar astfel de neplaceri.
Imi cere si o pastila, sa o ia asa, preventiv…
Zilele trecute, am fost martora unei scene de cateva zeci de minute de lamentari, cand nu-mi vedeam capul de treaba. Trebuia sa impachetez toata casa ca sa mergem la tara cu Maria. Tata, care venise sa ne ia (ca deh, asa e cand nu avem permis de conducere), imi da vestea ca e posibil sa il ia raceala. Ca a facut dus de dimineata apoi a plecat pe unde avea treaba. A fost cald in masina, dar el tot crede ca-l paste o raceala. Mai sta ce mai sta, si ne anunta ca simte ca i se schimba vocea, ca parca vorbeste altfel, mai pe nas, mai ragusit, nu stiu, ca eu eram in febra pregatirii bagajelor de indesat in masina.
Imi cere si o pastila, sa o ia asa, preventiv, ca nu cumva sa raceasca. Parca ii era teama sa stea si langa Maria, ca daca receste el, sa nu ii transmita si copilului. Imi dadeam ochii peste cap (imaginar, desigur) 😁, pentru ca simteam eu ca nu e chiar asa cum crede el. Imi spunea mie instinctul feminin, al saselea simt, sau cum s-o numi “puterea” asta a noastra, a femeilor. Si in drum spre casa a mai mentionat de cateva ori o posibila raceala. Acasa s-a mai linistit. Evident, nu s-a intamplat nimic. Nicio surpriza pentru mine.
Nu stim cat curaj poate avea cu adevarat un om
Si cam asa sta treaba. Acum nu stiu cum sunt toti barbatii, poate unii chiar ar putea fi insarcinati si in sala de nasteri nu isi vor pierde cunostinta. Nu stim cat curaj poate avea cu adevarat un om.
Nici eu nu ma vedeam avand atat de mult curaj incat sa ma urc de bunavoie si nesilita de nimeni (cu exceptia analizelor mai naspa si a medicului care a decis sa nasc in ziua aceea de miercuri pentru ca cea mica sa nu aiba probleme daca mai sta in burta) pe masa de operatie, sa fac operatie, eu, care pana am ramas insarcinata nu am fost in spital decat in vizita la mama si la tata si la bunici. Si, cumva, am reusit. Asa ca, or fi ei speriati de raceli, doborati de dureri de cap, dar poate sarcina si nasterea nu li s-ar parea atat de grele. Voi ce parere aveti? 🤔
Sursa foto: Pixabay
Despre cum imbraci bebelusul: “Te rog eu, imbrac-o!”
Daca bataia e rupta din rai, atunci iubirea de unde vine?
Concediul de crestere a copilului sau cei doi ani de vacanta pentru mama
