Mi-e dor de imbratisarea aia pe care n-am primit-o niciodata,
de “te iert”, “iarta-ma”, “te iubesc”.
Mi-e dor de povestile de seara,
de esti “suficienta asa cum esti”.
Mi-e dor sa fiu vazuta, auzita, inteleasa,
mi-e dor sa mi se spuna “noapte buna”,
sa am aripi, nimeni sa nu mi le franga.
Mi-e dor sa ma stiu protejata,
sa nu-mi fie frica vreodata.
Mi-e dor sa primesc mangaieri pe parul moale, nu palme,
sa fie bine si ieri si azi si maine.
Mi-e dor de mâini care sa ma ia de mana,
sa ma ghideze spre bine, spre mine.
Mi-e dor sa invat sa ma iubesc pe mine,
sa fiu respectata, inteleasa, apreciata.
Mi-e dor sa nu fiu comparată
cu o fata mai frumoasa, mai buna, mai desteapta.
Mi-e dor sa fiu copil, sa fie bine,
si-n casa, nu numai desculta pe ulita, pierduta cu gandul prin padure.
Mi-e dor de copilaria plina, intreaga.
Dar cum sa-mi fie dor de ceva ce n-am avut niciodata?
Nu, de fapt nu mi-e dor.
Mie mi-e gol.
Sursa foto: Pexels (Jennifer Moore)