E in jurul meu. O vad in ochii lor, o aud, o simt. E frica de batranete, de parul alb, de riduri, de ani multi adunati in cartea vietii. Dar, ma intreb, de unde vine ea, teama asta? De la gandul ca batranetea inseamna ca sfarsitul vietii e aproape? Sau pentru ca asociem aceasta etapa a vietii cu unele boli, momente triste, neputinta?
De ce ne e frica de batranete?
Daca imbatranim, inseamna ca traim, ca am trait. Ca avem in spate niste ani, amintiri, zambete, iubiri, povesti si cam tot ce se poate aduna intr-o viata de om. Nu toti oamenii au privilegiul de a imbatrani. Unii se duc mult prea devreme si nu apuca sa guste din viata, sa muste din ea cu pofta.
Ma intristeaza foarte tare gandul la oamenii care pleaca mult prea repede. Eu, sincer, imi doresc sa ajung la batranete, sa imi vad copilul crescand, sa vad cum se transforma dintr-un pui de om, intr-un adult. Vreau sa ii fiu aproape, sa o privesc, sa o imbratisez, sa o iubesc cat mai mult timp. Vreau sa stie ca pe pamantul asta e cel putin un om care o iubeste mult si neconditionat si ii este alaturi oricand, oricum si oriunde.
Ma si amuza si chiar ma calca pe nervi uneori oamenii care sunt ingroziti de inaintarea in varsta. Uita, poate, cat de norocosi sunt ca au trait atat si ca vor mai trai alaturi de oamenii lor o bucata de timp. Se gandesc la ridurile din ce in ce mai vizibile si numeroase, la parul care isi schimba culoarea, la puterile care mai slabesc un pic.
Voi scrie despre ea, o femeie pe care o stiu de cand ma stiu pe mine, o admiram in copilarie si pana tarziu, in adolescenta, cand a inceput sa intre cu bocancii in viata mea fara a cere permisiunea. De atunci m-am indepartat, insa nu suficient, asa ca pot sa ii vad frica de batranete.
Se apropie de saizeci de ani, de curand e pensionara. Cu putini ani in urma, cand am implinit douazeci sau douazeci si un pic de ani, incepuse sa se compare cu mine, de parca nu ne despart aproape trei decenii. Imi spunea ca imbatranesc, pentru ca deja traisem pe lumea asta vreo doua decenii pana atunci. M-a lasat rece comentariul ei.
Acum a inceput sa devina ridicola. Isi dorea la un moment dat sa isi faca un tatuaj, crezand ca un desen de pe piele o va ajuta sa intinereasca cu vreo zece ani, poate. Poarta haine despre care crede ca sunt moderne si tineresti. Isi schimba look-ul des si, in disperarea de a arata si de a se simti tanara, alege tunsori care ii fac parul sa arate precum blana unui pudel, vopsita in rosu. Vorbeste mult si gesticuleaza la fel de mult si, in prezenta tinerilor incearca sa abordeze subiecte care sa o faca sa para tanara, dar si atotcunoscatoare. Superioara intelectual, insa egala ca varsta.
Chiar s-a folosit de copilul meu in vara, ca sa arate ca poate. Inca poate sa se joace cu un copil, are putere, rezistenta. Adica, stiti voi, e tanara. Si a luat-o pe Maria mea, care pe vremea aia avea cam opt kilograme, si s-a jucat cu ea pana cand au luat-o transpiratiile. Si atunci, vazand ca o sa lesine daca nu lasa puiul de om in carut, a recunoscut ca a obosit. Dar, atentie! Pentru ca Maria e grea, nu pentru ca e ea un pic batrana si nu prea mai poate.
Nu cred ca trebuie sa ne fie teama de batranete. E o perioada fireasca a vietii. Si e dovada ca am trait, mult, si sper ca si bine, fericiti, impliniti.
Sursa foto: Pexels
Despre parintii care vor sa isi ajute copiii, insa le iau sansa la o viata mai buna