Am crescut intr-o lume in care sa fii femeie mi s-a parut greu si dureros si cu multe nedreptati. Femeia trebuia sa fie si sa faca totul pentru ceilalti, numai pentru ea nu. Cand sa mai aiba timp si de ea, cand si cum sa invete sa se iubeasca si pe sine ca mai apoi de la ea sa invete asta si copiii lor, in special fetele? Aceasta este lumea mamelor noastre, a mamelor lor, a mamelor mamelor lor si tot asa. Aceasta este lumea pe care, poate, si voi ati cunoascut-o.
Barbatii erau cei care decideau in locul lor, iar ele se supuneau. “Nu ma lasa asta sa ma duc la munca”, mai auzeai, din cand in cand. “Ce sa fac?”, intrebau cu resemnare, fiindca nu stiau ce altceva sa faca decat sa fie supuse barbatilor lor. Erau dependente de barbati din multe puncte de vedere. Uneori, daca aveau noroc, gaseau un pic de alinare la mamele lor. Alteori ele le spuneau cu asprime in glas, acea asprime pe care au adus-o anii grei din viata lor, ca n-au ce sa faca, asa au trait si ele. “Asta e”.
Pe femeile din lumea asta in care am crescut nu mi le amintesc zambind sau razand. De-a lungul timpului au devenit serioase, aspre, triste, iar toate lucrurile astea li se citesc in ridurile din jurul ochilor si din jurul buzelor in special. Dar si in modul in care vorbesc. N-aveau timp sa se joace cu copiii, sa admire un rasarit ori un apus, sa isi rezerve un pic de timp si pentru ele. Aveau in spate gospodaria, copiii de crescut, barbatul de hranit si multumit. Ele le apartineau lor, sotilor, nu propriei persoane.
Atat de mult le apartiuneau lor, incat ei faceau ce doreau cu ele. Uneori le vedeai acoperindu-si mainile cu bluze cu maneci lungi, buzele cu coltul bazmalei. Si stiai ce se ascunde dincolo de hainele alea. Iar daca te uitat sub pielea lor lovita, si ajungeai sa le vezi sufletul, cred ca ramaneai fara glas, fara aer. Atatea cicatrici si rani deschise aveau acolo, incat nu stiai pe care sa o acoperi mai intai, pe care sa o ingrijesti, cum sa te porti cu ea ca sa nu o mai frangi si tu in mii de bucati.
Cum sa se iubeasca pe ele in astfel de conditii? Cum sa se respecte si cum sa isi invete copiii sa se iubeasca si sa se respecte? Stiau ele ca nu asa trebuie sa le fie viata, dar resemnate cum erau, cu sufletele facute cioburi, nu stiau unde sa mearga sau ce sa faca. Adormeau cu speranta ca poate maine va fi mai bine. Poate… Macar daca maine n-ar mai veni acasa beat, daca nu ar mai lovi-o, daca nu i-ar mai spune iar vorbele alea care o dor mai mult decat loviturile lui… Nu astepta sa ii spuna ca e frumoasa, ca o iubeste, nu astepta sa o ajute cu cei mici ori sa isi puna singur mancarea in farfurie. Dar macar sa ii lase corpul si sufletul linistite. Macar maine. Macar o zi…
Nu vorbeau despre ce li se intamapla, nu plecau. Ca sa nu rada lumea, ca sa nu sufere copiii ca ai lor parinti sunt despariti, ca sa nu isi faca parintii de ras sau ca sa isi asculte parintii care le spuneau ca asta e, nu au ce face decat sa traiasca asa. Mult prea putine plecau, mult prea multe ramaneau.
Asta este lumea in care am trait si din pacate vad ca nu prea s-a schimbat in 28 de ani de cand m-am nascut. Acum, dupa ceva ani de cand am plecat de acasa, dupa ce am trait departe de lumea asta cu care am intrat in contact ocazional, o vad altfel. O inteleg altfel. Cred ca era o normalitate pentru mine, fiind singura lume pe care am cunoscut-o pana sa ma desprind de ea.
Acum, cand ma intorc aici ma simt gresita in ochii alor mei. Vad sau aud ei ca domnul tati se implica, sterge copilul la fund, iese cu puiul de om la plimbare ca eu sa pot citi, scrie sau pur si simplu sa ma odihnesc atunci cand ma simt epuizata. Mai spala si el vasele, mai scoate si el hainele din maisna de spalat, ma ajuta la curatenie. Vazand ai mei ca nu ii pun mereu mancare in farfurie, ca impartim treburile, ca el sta cu cea mica atunci cand vine de la serviciu in loc sa doarma, fiindca, nu-i asa, eu am stat toata ziua acasa, in timp ce al a fost la munca, uneori imi atrag atentia. Alteori e suficient sa imi arunce acea privire ca sa stiu la ce se gandesc. Ma considera gresita, o mama si o sotie nu tocmai buna.
Inainte ma enervam, acum doar ma intristez. Fiindca daca si-ar vedea ei lumea din exterior, ar intelege. Eu am inteles ca lumea lor e grea, cu durere si nedreapta pentru o femeie. Lumea mea mi se pare buna fiindca primesc respect, iubire, ajutor, timp pentru mine si posibilitatea de a invata sa ma iubesc asa cum nu am invatat nicicand si nicicunde in copilarie, adolescenta si in primii ani ca adult.
Vreau ca de la mine si de la domnul tati sa invete puiul de om lucrurile pe care noi, cei din aceasta generatie, nu le-am invatat de la parintii nostri fiindca nici ei nu le-au invatat de la ai lor si asa mai departe.
Sursa foto: Pexels (Kat Jayne)