Mâinile astea două… le strângi cât poți tu de tare,
uneori le cauți, alteori le săruți și simt că nu merit,
pentru că am ridicat vocea la tine, pentru că nu ți-am gătit ceva bine,
pentru că n-am știut, n-am putut, trebuia să fac altfel uneori,
și-ți spun că nu, nu trebuie să-mi săruți mâinile,
dar tu o faci oricum, și uneori tac, îmi spun că asta simți tu să faci,
mă emoționez tare, lăcrimez un pic în mine și zâmbesc spre tine.
Mâinile astea două, care de multe ori scapă lucruri,
care de multe ori par două mâini stângi,
care se temeau să te cuprindă când erai atât de nouă pe lume
încât li se părea că doar atingându-te te-ar putea frânge,
mâinile astea două te simt crescând,
te poartă prin casă, în miez de noapte, în lumina lunii,
în liniștea spartă de greieri și de plânsul tău,
îți mângâie părul, îl împletesc, îl piaptănă și-l spală,
îți arată cum să ții creionul când desenzi,
te cuprind cu blândețe și cu o iubire infinită.
Ochii ăștia căprui… i-ai văzut plângând
și-atunci m-ai luat în brațe, mi-ai dat pupici
și-așa parcă mi-ai spus: „Mami, va trece, va fi bine”.
I-ai privit curioasă, i-ai căutat și i-ai chemat
să te vadă, să te înțeleagă, să te aprobe, să zâmbească
odată cu sufletul, cu inima, cu gura mea.
Ochii ăștia nu se satură să te privească,
să se minuneze de tine, de tot ce faci, de tot ce ești,
și deși sunt obosiți, preferă să mai stea puțin
să te privescă dormind, și se-ntreabă dacă nu cumva ești un vis
frumos, inocent, plin de iubire și de zâmbet, de râs care umple casa, viața,
iar eu le spun că da, ești un vis devenit realitate,
visat cu ochii deschiși, visat în miez de noapte,
un vis născut din doi oameni și-o iubire.
Ochii ăștia te vor privi mereu cu dragoste,
vor zâmbi mereu văzându-te pe tine,
vor plânge când nu vei fi bine,
îți vor spune ce cuvintele nu pot, nu știu cum să exprime:
cât de mult te iubește mama pe tine.
Sursa foto: Unsplash (Helena Lopes)
