Se spune ca prietenul la nevoie se cunoaste. Si cred ca asa este. Dar, intre timp, am vazut ca prietenul, cel adevarat, si cand ti-e bine se cunoaste.
Am trait experiente care mi-au lasat gust amar si mi-au arata ca acei prieteni buni nu-mi sunt prieteni cu adevarat. Mi-am dat seama ca nu am nevoie de unii oameni in viata mea si tare mi-a fost bine cand am inteles asta si cand i-am tinut la distanta.
Voi scrie azi despre o prietenie care pentru mine a contat enorm, dar nu a fost reala. Sau poate o fi fost la inceput. Nu stiu…
Mi-era prietena cand nu imi era bine. Dar nu pentru a ma sustine, pentru a-mi da un sfat, pentru a fi un umar pe care sa plang. Ci pentru ca ea se simtea mai bine stiind cat de jos am cazut. Ii facea probabil bine sa ma stie acolo, jos, in timp ce ei ii era mai bine decat mie.
Isi etala bucuriile, mandra, in timp ce eu abia imi tineam lacrimile. Ba chiar, cu ceva ani in urma, cand am avut un mic accident ce putea deveni grav daca eu cadeam cu capul cativa centimentri intr-o parte, putea iesi urat. Ea a ras de mine, nu a inteles nimic.
Cand eram fericita, imi era bine, nu imi vorbea cu zilele, sau chiar cu saptamanile. Imi raspundea greu, tarziu sau nu raspundea deloc mesajelor pe care i le trimiteam.
Sigur ca ne-am si distrat impreuna, am avut mici vacante impreuna, de care imi voi aminti cu drag mereu. Am ras mult si asta imi face placere sa imi amintesc.
Dar, de la un punct, totul s-a schimbat. Acum suntem straine. Ne-am schimbat amandoua. Eu am devenit mama, sotie. Ea iubita cuiva. Nu mai avem timp ca inainte pentru acea prietenie, insa nici nu ne mai dorim sa investim in ea. Eu am inteles ca este o persoana toxica, ea nu stiu ce a inteles din prietenia noastra. Acum ea e cea care stie totul mai bine decat mine, care ma critica pentru modul imi care imi cresc copilul desi inca nu este mama, care ma compara cu mamele pe care le stie ea. Cand spun ceva, orice, simte nevoia sa ma contrazica, sa aiba ea dreptate, fiindca ea stie mai bine.
A refuzat de nenumarate ori sa o cunoasca pe cea mica, iar eu imi doream sa faca cunostinta cu ea, fiindca o consideram cea mai buna prietena.
Nu stiu daca e vorba de gelozie, vazand ca prietena ei nefericita, e fericita. Sau poate este altceva. Nu stiu…
Cert este ca am inteles, dupa ceva vreme, ca nu e obligatoriu sa trag de o prietenie care nu mai exista si poate nu a fost reala niciodata. A fost o exprienta de care m-am bucurat, dar care a inceput sa imi faca rau, asa ca am decis sa pun stop. Nu merita.
Daca inainte, cu multi ani in urma, imi doream sa fiu inconjurata de multi prieteni, acum am inteles ca nu conteaza numarul prietenilor, ci cat de reala e acea prietenie.
M-a durut, nu am inteles multe lucruri, dar nici nu mai conteaza acum. Cred ca scriu despre asta fiindca e modul meu de a incheia acest capitol si de a-mi continua viata fara persoana respectiva. Ne intalnim rareori atunci cand este necesar, avand in vedere ca avem cunostinte comune, dar nu imi mai doresc ca acea persoana sa faca parte din viata mea fiindca imi facea rau.
Un prieten nu rade cand esti pe punctul de a ajunge la spital sau Doamne fereste, de a-ti pierde viata, mai ales ca indirect el te-a adus in acel punct. Cred ca un prieten se bucura cand tie ti-e bine, nu inceteaza sa iti mai vorbeasca pentru ca nu mai esti prietenul nefericit care il face sa se simta bine in pielea lui, in viata lui, aratandu-i ca poate fi mai rau.
Sursa foto: Pexels (Khoa Võ)
