D'ale mamei

Despre prietenie, familie si despre mine la finalul anului

familie

Am asteptat ca un copil entuziasmat si nerabdator ziua aia. Amandoi de fapt eram entuziasmati. Eu nu prea am dormit cu o noapte inainte. De emotie, de teama ca nu cumva sa nu auzim alarma si sa pierdem trenul, de la toate planurile pe care mi le faceam in cap.

A venit ziua mult asteptata

Si a venit si ziua de duminica, ziua in care pentru o zi (da, numai o zi) am mers la munte. Prima data, dupa aproape doi ani, cand am mers la munte. N-am mai stat ca in trecut cateva zile, a fost numai una, la finalul careia ne-am intors la Maria noastra. Inca nu pot mai mult. A fost ziua in care am stat cel mai mult departe de ea.

Ne-am trezit devreme, cu ochii inca adormiti, dar eram entuziasmati, ne-am pregatit pentru marea noastra aventura in cuplu din anul asta.

Cred ca nu putea fi mai bine ales momentul pentru o mica escapada. A venit la final de an ca sa-mi arate cat de multe s-au schimbat. Cat m-am schimbat eu.

N-am calatorit singuri, ci cu inca un cuplu. O prietena de-a mea, din liceu, fosta colega de camin si iubitul ei pe care abia acum l-am cunoscut. Am vorbit si povestit si depanat amintiri in cele doua ore si un pic cat am stat in tren. Am admirat fascinata zapada care cadea cu furie din cer, peisajele montane acoperite de zapada.

La Brasov ne-am intalnit cu alte doua cupluri. Si cu bebelusul unora dintre ei. Cei care locuiesc acolo. Cu totii ne-am strans acolo, in ziua aia, pentru ca noi, partea feminina a fiecarui cuplu, acum mult timp, in clasa a noua ne-am cunoscut, ne-am imprietenit si am pastrat legatura. Dupa mai bine de zece ani.

Cand eram in restaurant, toti in jurul mesei, i-am curprins cu privirea si ma gandeam la cum suntem acum. Unde ne-a adus viata. Avem soti, iubiti, copii, locuri de munca, locuim in diferite orase, unele la Ploiesti, altele la Bucuresti, la Brasov. Ne vedem rar, dar acum, cand am reusit sa ne intalnim, am vazut cat de mult s-a schimbat viata mea.

Din adolescenta care eram candva, timida, fara sa stie prea multe despre ea, despre ce vrea de la viata, am ajuns sa fiu sotia cuiva, mama cuiva, omul care si-a urmat visul, persoana care a taiat cordonul ombilical si a plecat singura, in Bucuresti, pentru o alta viata. Cred ca acolo era destinul meu, acolo trebuia sa ajung pentru a-l intalni pe el si astfel sa vina pe lume minunea nostra cu ochi albastri.

Au trecut anii peste noi toate, am ajuns sa traim vieti la care nici nu visam, poate. Iubim si suntem iubite, avem familii, noi, cele care la 15 ani se desenau pe fata in somn, plangeau pentru iubiri neimpartasite, chiuleam de la orele de romana, scriam poezii amuzante in sala de lectura a caminului si radeam in hohote si cu lacrimi pana simteam ca ne impung privirile celor care chiar voiau sa invete acolo, in noaptea aia, in momentul ala, cand noi, fara sa stim, cream unele dintre cele mai frumoase amintiri din vremurile alea.

Acum, la final de an, intalnindu-ma cu o parte din trecutul meu, vad mai bine cat m-am schimbat si chiar sunt recunoscatoare pentru ceea ce am, pentru familia mea si pentru ce am realizat pana acum. Sigur, mai sunt si alte lucruri de facut, inca mai am mult de lucrat cu mine pentru a ajunge acolo unde mi-am propus, dar cu pasi mici si siguri cred ca voi ajunge.

Intre timp, ma bucur ca viata a fost generoasa cu mine pentru ca mi-a dat un sot si un copil la care nu indrazneam sa visez, mi-a dat curajul sa incerc, m-a impins de la spate sa cred in mine si sa vad cat de bine e cand fac asta.

Sursa foto: Pexels (Craig Adderley)

Anul asta nu vom avea cadouri de Craciun

Primul nostru brad

Si, totusi, maine e Craciunul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *