Nu a fost acel Crăciun perfect cu zăpadă, fulgi de nea care cad dansând din cerul cenușiu, așa cum era cândva în copilărie sau cum am tot văzut prin filmele de Crăciun pe care le-am tot vizionat în utlima vreme.
Nu a fost nici cu prea multe colinde, acele colinde pe care încep să le ascult uneori prin luna august, când mi se face dor de iarnă și de luna decembrie.
Nu a fost cu haine catifelate și roșii, cu ruj roșu și cu o coafură impecabilă.
Nu a fost cu acel cozonac de casă pe care bunica obișnuia să îl facă înainte ca anii să devină prea greu de dus și să o împiedice să mai frământe și să mai pregătească acei cozonaci care parfumau Crăciunurile copilăriei.
Dar a fost o zi cu ploaie, iar mie astfel de zile îmi plac teribil de mult. Mă liniștesc cu mirosul loc, cu sunetul picăturilor care se lovesc de geam, cu răcoarea aceea plăcută.
A fost cu melodia preferată a puiului de om, care a devenit rapid și melodia noastră preferată, așa că am ascultat-o din nou și din nou și din nou.
A fost cu haine comode și cu părul încrețit de ploaie, dar, cumva, lăudat pentru acele bucle anemice care încercau să se formeze.
A fost cu un cozonac moale, pufos, dulce, dar nu extrem de dulce, care a reprezentat desertul ideal, savurat alături de familie.
A fost cu liniște, odihnă, timp cu familia, timp pentru mine, relaxare. Și a fost tare bine să nu mai fiu contra cronometru, să nu mă mai grăbesc, să nu am un termen-limită, să nu sune alarme, să nu am de bifat o mie de lucruri pe o listă imaginară și să simt că timpul nu-mi ajunge, că nu știu ce să fac mai întâi.
A fost bine și perfect exact așa cum a fost. Și m-am bucurat și am simțit că este o zi altfel, că este o zi de sărbătoare.
Despre un Crăciun perfect așa cum a fost
